Aşchii dintr-un jurnal de cititor
Că e vorba de o
schiţă cu o întâmplare de tot banală sau de una plină de umor, sau de o
povestire în care nu se întâmplă nimic, nimic, nimic, la Cehov simţi sufletul slav
plângând, vezi lacrimile curgând printre rândurile prozei.
*
Voltaire, deloc
ironic: „Spre ruşinea omenirii, fanaticii au prea mult entuziasm, iar
înţelepţii n-au deloc”.
*
Drumul lui Cioran,
de la o sentinţă crudă („Datoria unui om singur este să fie şi mai singur”) la
una şi mai crudă („Fiecare om este un călău ratat”), dar trecând prin poezie
(„Haideţi la Judecata
de apoi cu flori la butonieră”), prin luciditate („Tragicul este stadiul ultim al ironiei”),
încercând în final sentinţa-ghilotină („Tot ce nu e Dumnezeu sau vierme este
hibrid”).
*
Preşedintele
american George Bush jr., demn de România, republica lui Caragiale: „Eu nu
citesc cărţi, dar am prieteni care citesc cărţi”. Ce să înţelegem? Că are drept
consilieri critici literari? Sau că e un cititor second-hand?
*
Nuvela Crimele
din Rue Morgue de Edgar Allan Poe
ar fi o nuvelă poliţistă dacă n-ar fi una analitică. Aici nu contează atât
faptul că avem de-a face cu o crimă
aproape perfectă, cât că aceasta este comisă inconştient de un urangutan,
descoperit de unul din personajele ciudate ale scrierii. Spunea Borges că Poe e
creatorul prozei poliţiste. Cred că Poe e creatorul prozei pseudopoliţiste, a
prozei analitice.
*
Ce interesant sună
cuvântul AMARILIDACEE! Dar şi definiţia lui e pe măsură: familie de plante
erbacee monocotiledonate, de obicei cu bulb şi cu ovar inferior! Ar mai trebui
adăugat că, având ovar...inferior, amarilidaceele sunt şi muritoare.
*
Un titlu de
literatură SF: „Biblioteca lui Becali”.
*
Moliere: „Femeia e
ca o supă. Primul care o gustă se frige. Când e călduţă îţi dai seama ce gust
are. Rece nu e bună de nimic”.
*
Ştefan Aug.Doinaş,
având acces la poezia cu adevărat profundă: „Golul cel veşnic din inima
plinului/învaţă golul să zboare”.
*
Te plictiseşti? Te
simţi inutil? Scrie scrisori lui Dumnezeu! Spune-mi ce-i scrii lui Dumnezeu ca
să-ţi spun cine eşti!
*
Starea de la care
porneşte tot calvarul doamnei Bovary: „Înainte de a se căsători crezuse că
iubeşte, dar cum fericirea aşteptată de această dragoste nu venise, îşi zise că
trebuie să se fi înşelat. Şi Emma căută să afle ce se înţelege cu adevărat în
viaţă prin cuvintele fericire, pasiune şi tulburare sufletească, cuvinte care i
se păruseră atât de frumoase în cărţi”.
*
Radu Cosaşu despre
proşti şi prietenie:„Pentru proşti prietenia e o utopie, mereu anacronică,
suspectă şi ineficientă, când nu se descoperă interesul ei”.
*
„Soarele scrie lumini
pe frunze ce-n vânt au să plece”. Cu acest vers îşi începe Adrian Maniu un
sonet. Dar după un asemenea vers perfect, memorabil, nu mai ai nici un chef să
citeşti tot poemul. E un dezechilibru mortal între acest vers şi celelalte, de
altfel, cât se poate de onorabile. Riscul de a începe o poezie cu un vers
genial.
*
Un tablou al secetei din
satul lui de pe Valea Topologului, făcut de Nicolae Velea într-o povestire:
„Pământul îşi schimonosea faţa căscând guri negre din care aşteptai din clipă-n
clipă să arunce blesteme groaznice cerului cu faţa frumoasă, albastră şi
nepăsătoare. Ierburile se încovoiau, căutând parcă să se ascundă de căldura
duşmănoasă a soarelui, la adăpostul propriei lor umbre. Copacii se uscau, le
cădeau frunze şi rămâneau goi şi sărăcăcioşi, ca desenaţi de copii, în linii
drepte, cu creta, pe tablă”.
*
Portrete de personaje reale
Nicio lectură nu e mai savuroasă
decât aceea a portretelor din câteva tuşe, uneori într-o frază, portrete care
devin memorabile tocmai prin concizie. Iată câteva, de personaje reale:
În amintirile sale, Constantin Argetoianu îi face un portret generalului
Averescu, descriindu-i mâinile: „Mâini autoritare desprinse din armoniosul ritm
al trupului, mâini antene legate de-a dreptul de celule cerebrale , mâini fine,
lungi, aristocratice , care căutau să prindă în aer o fărâmă din necunoscut şi
din imponderabil, mâini care se avântau ca aripile sau se încleştau şi sfârşeau
ca ciocul şi ghearele păsărilor de pradă”.
Dimitrie Cantemir, văzut într-o
frază de G.Călinescu: „Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet
de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor
de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ în tamburi
ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al
tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitri Cantemir este Lorenzo de
Medici al nostru”.
Nicolae Breban (nenumit în
text), evocat de Gabriel Liiceanu: „Am cunoscut cândva un scriitor megaloman.
Adora puterea. Mi-a povestit la un moment dat, cu chipul brusc transfigurat,
cum, apropiindu-se de Ceauşescu, a simţit că aerul din jurul acestuia începea
să vibreze de la 20 de metri. M-am întrebat ce s-a întâmplat cu omul acesta,
pentru al cărui nesaţ de mărire pământul întreg părea prea mic. Am auzit că a
sfârşit ca adjunct al lui Uricaru la Uniunea Scriitorilor ”.
(text apărut în revista Acolada, nr. 1/ianuarie 2015)
2 comentarii:
Iata si un portret de personaj real
prea-contemporan noua
facut de Cristian Tutor Popescu :
„Ce a pretins în imagine că este doamna Udrea până acum? Ce ne-a aruncat în faţă? Că este deşteaptă, o capitalist descurcăreaţă, care, prin puterea minţii şi talentelor ei, s-a umplut de bani. Cum şi-a făcut banii doamna Udrea, care ne-a sfidat cu Vuittoanele, cu gentoaiele alea, cu rochii cât un salariu mediu pe economie, cu pantofii? Doamna Udrea nu s-a afişat cu ele pentru că îi place să se îmbrace elegant, ci ca mocofanii, sărăntocii, bizonii din ţara asta să se uite la ea, cu bale la gură, şi să zică: 'doamna Udrea are pentru că e frumoasă şi deşteaptă, iar noi n-avem pentru că suntem urâţi şi proşti'. Dacă toate femeile din ţara asta ar purta bijuterii Chanel şi cămeşoaie Versace, atunci doamna Udrea nu le-ar mai purta”
Să-i scrii scrisori lui Dumnezeu... Superb!
Toate cele bune, domnule Augustin!
Trimiteți un comentariu