În Vreme închisă, jurnalul lui Ion Lazu, o însemnare din 23 decembrie 1980 schiţează o excelentă nuvelă, în spiritul celei a lui Nicolae Velea, În treacăt.
Iată: "Mergând amândoi spre oraş, tata îmi aminteşte de vremea când lucra la asfaltarea acestei şosele spre Piteşti. Ce linişte era cândva, treceau pe-aici două-trei camioane pe zi. Ţi-era drag să te uiţi după ele, zice, cu un fel de duioşie. Şi îmi spune de un soldat dintre cei care lucrau la şosea: flăcău frumos, de treabă, care o curta pe fata lui Zeze din Satu Nou. Într-o dimineaţă îl vede venind dintr-acolo cu trei sticle de vin (tata era gestionar la Vila). Au băut o sticlă împreună, fiind un băiat prietenos, au vorbit despre fata lui Zeze, de una şi alta. Apoi soldatul s-a dus la barăci, erau plasate peste drum de Han, s-a urcat într-un camion şi la o manevră înapoi a atins colţul unei barăci, dărâmând-o în parte. S-a dus în WC şi s-a spânzurat! L-a plâns toată lumea din Pârliţi şi Satu Nou..."
10 comentarii:
Folosesc câte un prilej pentru a mă apropia de blog DVs , prefăcându-mă că opinez în marginea celor relatate, pe când, în fapt nu fac decât să spun : sunt un dobitoc, deşi nu am fost niciodată ministru de interne, vina mea fiind că mai cred, mai sper că se poate îndrepta căruţa...
Tot aşa cum, în sâmburele de faţă, Dvs întrezăriţi adevărata nuvelă !
Vă mulţumesc că-mi sunteţi alături pe aici!
Dar, tare mi-e teamă că textele mele nu prea sunt medicament în privinţa îndreptării căruţei. Eu deja sunt sceptic, ba chiar resemnat...
omisesem a spune că mă apropii de blogul Dvs ca de un ZID AL PLÂNGERII
„Surpriza acestora, de a citi şi altceva decât poate surprinde simplul muritor, poate fi una a uimirii: „Nu cumva am lăsat acolo, din neatenţie, ceva care se pierde pentru totdeauna?” Regretul acesta l-am simţit, în diverse situaţii, cu toţii. Goethe avea dreptate: tot ce-i aproape acum, se îndepărtează în următoarea clipă, dacă nu aşterni şi pe hârtie „momentul”, ca şi cum ai fi fost într-o altă lume”.
...Am redat un fragment din cronica (formată din 4 eseuri, fiecare a câte o pag. A4) care vine să nuanțeze cele evidențiate de dvs. Jurnalul „Vreme închisă” a lui Ion Lazu, nu-i numai un simplu Jurnal. Se citește ca un roman de sine stătător, cititorul având revelația celor scrise de dvs. Din păcate „Pro Saeculum” căreia i-am trimis cronica mea, nu a fost interesată să o publice și am renunțat. În privința „îndreptării căruței”, L.F. Celine spunea ceva interesant: că niciodată n-a votat știind dinainte că idioții constituie majoritatea și e bine știut că ei au întotdeauna dreptate.
Dragă domnule Cicu, să ne bucurăm de savoarea lecturii. E cel mai important! Celelalte care ţin de negocieri, tranzacţii, vânzări şi cumpărări să le lăsăm în seama politicienilor, că au ei grijă!
Domnule Anonim, cred că v-am şters comentariul din greşeală. Am descoperit când am vrut să vă răspund. Scuze!
Sunt flatat ca autore de comentariile unor subtili literați precum cei de mai sus. Focalizând pe un fragmențel din Jurnalul meu Vreme închisă, dl DAD nu se află la prima semnalare de acest gen. Iar poetul Tudor Cicu are perfectă dreptate: jurnalele noastre sunt până la urmă niște romane mai fruste, mai fără pretenții de construcții alambicate, firoscoase etc - , cu toate astea nu lipsite de marea răspundere a celui ce scrie mutându-și alternativ privirile de pe Gloată pe Abisul lăuntric și tot așa... S-a subliniat în mod insistent, de mai mulți comentatori că Odiseea plăcilor memoriale este un metaroman. Concluzionez că acești bravi cititori ai jurnalelor mele în curs de tipărire simt că prozele cu pricina merg de la un moment dat pe propriile picioare, cum s-ar spune. Dar romanul meu Sălbaticul ce altceva este decât jurnalul meu din 3 ani de geologie în zona Bocșa Montană-Ocna de Fier-Dognecea? N-am făcut decât să eludez datările. Ce să mai spun despre Capcana de piatră, 1987, romanul meu apărut la Cartea românească, în care Mircea Ciobanu a menținut inclusiv datările: de ex. 5 mai 198..., deci nu e îndoială că acțiunea se petrece în ultimul deceniu ceaușist. Eu am riscat, ca tot autorul, dar marele curaj este al editurii: Mircea C., Liviu Călin, G. Bălăiță...În fond, prietenul DAD are perfectă dreptate: în textul unui jurnal de scriitor se află nenumărate subiecte ale romanelor pe care autorul nu are timpul necesar să le dezvolte...
Și să nu uităm că Tata este personajul povestitor din Veneticii, el duce în spinare acțiunea cărții, pe când Mama este cea care asigură dimensiunea umană a scrierii.
Un gând bun, în așteptarea Sărbătorilor. I. Lazu
P.S. În această clipă, o ceată de colindători moldoveni evoluează pe sub ferestrele mele din Bdul Rm. Sărat nr. 6. Tobe, fluiere, ... plesnind din bici...
Domnule Lazu, las cele ale istoriei literare în seama istoricilor literari care sunt tot mai puţin, mai spre zero. Îm câţiva ani acolo se va ajunge. Eu citesc pasionat una sau alta, jurnalul dvs. de pildă. Îl citesc ca pe o proză cu sertare, iar însemnările mele despre aceste sertare vorbesc.Să trăim, să citim, să comentăm, la mulţi ani!
Maestre DAD,
Cât de bine vezi Domnia Ta filoanele de aur din cărțile autorilor români! Să știi că suntem mândri și norocoși că suntem contemporani cu un scriitor de asemenea calibru, care scoate la lumină tot ce avem mai frumos în noi și în cărțile noastre.
Felicitări, domnule Ion Lazu, pentru talentul Domniei Voastre!
Toate felicitările le merită dl. Lazu. Eu citesc de plăcere şi atrag atenţia asupra unui lucru sau altuia...
Trimiteți un comentariu