O vacă
beată trece Prutul
Coboară din autobuz în fața unui iaz cu apă murdară, maroniu închis, plin de gâște gălăgioase. Ga-ga-ga! și Ga-ga-ga! fac ele cu
capul pe sus din marginea bălții,
parcă salutându-l cu veselie. Îi dă mâna, ajutând-o să coboare și pe Nina, Ninocica lui pe care a cunoscut-o la Iași cu șapte
luni în urmă, dar în satul căreia tot a amânat să vină până acum. Pornesc pe
izlazul plin de vaci, oi și
capre, ajungând repede într-o uliță
largă și plină de praf, perpendiculară pe
Prut. De pe prispa unei case, un radio dat la maxim anunță ora exactă: 9,00. Iar la buletinul de știri se precizează că “astăzi, 23 octombrie 1976, va fi o vreme frumoasă, ca de
vară, cu temperaturi mult peste cele ale perioadei acesteia”. Într-adevăr, este o duminică însorită și caldă.
Ajung ei la un moment dat în fața unei case fără gard, o căsuță cu o prispă neîngrădită de asemenea, doar cu doi stâlpi
de care stau legate două capre roșietice
cu coarne. Nina îi dă bună dimineața
stăpânului casei care stă așezat
pe-o bancă dintr-o scândură negeluită și bea vin dintre-o sticlă. Bărbatul de vreo cincizeci de
ani, cu fața plină de niște țepi
castanii, îi invită și pe cei
doi să guste, dar Nina îi răspunde veselă: “E cam prea devreme, nea Ilie!” “Pentru o gură de vin e totdeauna prea târziu, niciodată
prea devreme! Că de aia ni l-a lăsat Dumnezeu, să-l bem la orice oră din zi” lansează nea Ilie o sentință. Și, spre a fi convingător, mai trage un
gât zdravăn din sticla de un litru. După încă trei case, un moș cu pălăria de pai pe-o ureche și barba albă vâlvoi, are pe bancă lângă el o găleată roșie smălțuită
plină cu vin, din care ia câte o cană albă de aluminiu și bea încet, udându-și mustățile.
Și moșul îi îmbie cu vin după ce le răspunde la binețe. Refuzat fiind, toarnă încet cu cana într-un ciob de
lut din care trei găini sorb câte un strop și-l dau pe gât ridicând ciocul spre soare, parcă mulțumind divinității
pentru o așa licoare. Vinul roșu din ciob sclipește în soare ca o pictură abstractă.
Nina îl prezintă pe Radu în fața casei de cărămidă netencuită părinților săi îmbujorați și
bucuroși de oaspeți, care-l pupă zgomotos pe obraji.
“Ce stai ca un tontălău, își ceartă doamna Maricica soțul, du-te și
taie gâscanul, că pun apa pe foc...” Apoi, după ce toarnă apă fiartă peste gâscanul din albia
de lemn întinsă în mijlocul ogrăzii, doamna Maricica iar îl ia la trei păzește, cu o voce puternică și pițigăiată,
pe stâlpul casei: “Fugi în
beci și
scoate o găleată de vin, că până fac borșul și
friptura, copiii ăștia mor de
sete, că vin de pe drum...” Și, de parcă acum n-ar fi prea devreme pentru a bea vin,
Nina îi întinde o cană goală lui Radu și-l îndeamnă să ia din găleata abia sosită între ei, în
fața băncuței de lemn. Radu se servește și
gustă/degustă licoarea. E un vin sec, rece de la beci, dar tare că simte cum îi
fac poc-poc! tâmplele, prima dată cea din stânga, la o secundă și cea din dreapta. Cât a tot gătit doamna Maricica
gâscanul pe niște pirostrii în marginea grădinii, mai gustând vin, mai
turnând în friptura sfârâindă, ceilalți au tot tras câte o cană de vin, iar tâmplele lui Radu
s-au obișnuit cu licoarea, că
nu-i mai făceau poc-poc! ci mai mult pic-pic! La un moment dat, în vecini s-a
auzit un bebeluș plângând, dar nu așa, cum se mai mâțâie copiii, ci ca din gură de șarpe. O femeie care părea că spală rufe dincolo de gard
i-a strigat bărbatului: “Sandule,
vezi că plânge ăl mic. E sătul, poate a făcut caca. Dacă nu, pune-i niște vin în biberon să doarmă”.
Spre prânz, o aromă de friptură de
gâscan plutea peste curte și
peste uliță, că niște câini schelălăiau și lătrau și
se mușcau de mama focului. S-au așezat cu toții
în pridvor, la o masă lungă și
îngustă dintr-o singură scândură acoperită cu o față de masă în carouri verzi și albe. Supa grasă de gâscan e plină de bănuți de aur fierbinți, că trebuie să sufle mereu la fiecare lingură, privind
instantaneu în tavanul de paiantă al pridvorului cu un amestec de disperare și satisfacție
dat de fierbințeala, dar și de gustul minunat al fierturii. Doamna Maricica îl imbie
mereu cu vin: “Ia și bea! E vinul nostru din zonă. Pe-aci au trăit oameni
mari și toți au băut vin de ăsta... Și Ștefan
cel Mare trecea pe aici și
tot vin de ăsta bea...” Nina îi
arată peste gardul vecinilor: “Vezi
acoperișul ăla de tablă roșie? Ăla e conacul fraților Negruzzi...” “Dar mai ia vin, îl îndeamnă și capul familiei, fără grijă, că mai aduc din beci! Abia
a stat din fiert...” Dar Radu bea cu poftă vin abia după ce mănâncă
un gustos copan
de gâscan prăjit la ceaun. Apoi, după îngurgitarea a mare parte din gâscan,
oftând de plăcere, nu de altceva, se așează cu toții pe banca din curte și se servesc cu cana de vin din
găleată. Soarele încintă atmosfera, ajunge și la banca lor, făcându-i să mute banca mai spre
umbra nucului, dar și
găleata de vin în care se oglindea deja soarele.
“Ulița
asta unde se termină?” întreabă
Radu.
“Exact în Prut, îi
răspunde Ninocica. Sau, mai bine zis, în ulița care merge paralel cu Prutul pe toată lungimea satului”
“Cred c-ar trebui să facem o plimbare până acolo”.
“Sigur”, acceptă Nina.
Abia pleacă ei de la poartă, că și sunt strigați
de doamna Maricica:
“Luați
sticla asta la voi, că vă vede lumea cu mâna goală și ne facem de râs!
La început se împotrivesc instantaneu
amândoi, dar în cele din urmă – după insistenţe agresive aproape - Radu ia sticla în mână şi pornesc pe uliţă în
jos. Peste câteva garduri, Nina îl abate din drum spre o casă acoperită cu
tablă verde. O familie tânără stă la soare, într-un mic foişor în grădină, la o
măsuţă din răchită albă, cu câte un pahar de vin în faţă şi cu o carafă
pântecoasă în mijloc. După ce le-a făcut prezentările, domnul cel tânăr, blond
spălăcit, fiind vărul ei Nelu, iar Lica cea brunetă spre mulatră – soţia lui,
Nina e întrebată:
„Ei, punem
de nuntă după Anul Nou?”
„Nu cred, e
prea repede…”, zâmbeşte ea încurcată.
Lica aduce o
farfurie cu plăcinte poale-n brâu, galbene şi rumenite. Mănâncă specialităţile
moldoveneşti sub formă de plicuri, beau vin de care băuseră odinioară frații Negruzi și chiar Ștefan cel Mare, apoi Nina şi
Radu pleacă, lăsând sticla înadins pe jumătate goală acolo, pe masă. Sunt
ajunşi, până la casa următoare, de Nelu, dar ei n-o mai iau, îl roagă s-o lase
acolo, poate că mai beau câte un pahar când se vor întoarce. O moleșeală liniștită îl cuprinde pe Radu. Se
uită la Ninocica
și se
îndrăgostește a
mia oară de ea.
Între ultima
casă de pe uliţă şi Prut sunt vreo două sute
de metri. Acolo, pe marginea drumului, lângă o tufă mare de măceş plină de mici
fructe aprinse, are loc o scenă de amor în aer liber. Insul de deasupra are
pantalonii traşi doar puţin, cum se trag când ţi se face injecţie. Se opreşte
din când în când din juisat să tragă câte o gură de vin dintr-o sticlă de lângă
tufa de măceş, apoi toarnă câte puţin şi pe faţa femeii care chiuie ca la horă:
Iu-iu! Şi iar Iu-iuuu!
„Hai, să trecem mai repede, să nu ne vadă
şi să nu-i deranjăm!” zice Ninocica.
Ajung repede
în capătul uliţei principale, al uliţei paralele cu Prutul. De-a lungul ei este
o animaţie nemaipomenită. Vor s-o pornească pe ea, dar Ninocica propune să o ia
pe un drum de căruţe care duce pe malul râului. Lui Radu îi e totuna, cu Nina
ar merge și în Patagonia pe jos. Sub o uriaşă salcie pletoasă, un bătrân
cu o barbă alb-roşcată pescuieşte cu un băţ alb de alun.
„Bună ziua,
moş Costache! îl salută Nina. Ai umplut găleata de peşte?”
„Bună ziua,
gospodari dumneavoastră… Hm! Găleata nu-i pentru peşte, e cu vin. Peşte încă
n-am prins, dar câte o cană de vin mai agăţ din găleată… Luaţi şi
dumneavoastră. Am o singură ulcică, dar beţi pe rând!…”
Soarele în
crucea cerului, chiar deasupra salciei, îşi strecoară anevoie razele prin
crengile pletoase. Pluta undiţei lui moş Costache se plimbă într-o parte şi
alta într-un ochi de apă, se plimbă în adierea vântului, nederanjată de vreun peştişor
cât de mic. Doar peste un sfert de oră în ac se prinde un biban mic pe care moș Costache îl aruncă în vinul
din găleată. Peste râu, în satul
basarabean de pe deal, e o nuntă. Zgomotele de pahare şi farfurii se împletesc
cu muzica lăutărească. Peste luciul apei se aude totul atât de limpede, de
parc-ar fi la doi paşi.
„Un cântec de
la soacra mică pentru nănaşul cel mare…, anunță cântăreața. Cine beutura-i place/Ăla om nu se mai
face/Noaptea bea şi ziua zace…” „Iu-iu-iu! şi Iu-iuu-iuuu!”
„Noi bem şi ziua!”, replică moş Costache
dând o ulcică de vin peste cap, udându-și mustățile.
Cei doi revin
în uliţa principală, spre care plecaseră, Strada Lunca Prutului, cum stă scris
pe gardul primei case. Pe drum se izbesc de nişte table roşii cu inscripţii
albe: „Poporul-România, dreptatea şi frăţia!”
Deşi tineri,
26 şi 23 de ani, pe aici memoria începe să le joace feste. Nu, nu că li se rupe
filmul, cum se spune. Dar, de aici, memoria lor are alternanţe de negru-alb, de
da-nu, de lumină-întuneric. Animaţia este maximă, li se pare la un moment dat
că ei sunt protagoniştii întâmplărilor, deşi nimeni nu pare a avea habar de
prezenţa lor pe acolo, pe lângă monumentul închinat Primului Război Mondial.
Nişte oameni de 50-60 de ani, oameni în toată firea, cum li se zice, toarnă vin
într-un cauciuc de tractor tăiat şi lungit în piroane uriaşe pe marginea unui
şanţ, iar vreo şapte-opt porci, mai mari şi mai mici, îşi ostoiesc setea de vin
cu mare şi vădită plăcere, cu un cor de guițaturi. La un moment dat, spre amuzamentul
asistenţei, porcii încep să facă scandal, să se muşte între ei, să ridice botul
spre cei mai apropiaţi spectatori de cauciucul mare de tractor.
Radu îşi
aminteşte că soarele era spre asfinţit când pe izlazul satului, unde ajung nu
ştie cum, două cete de băieţi-bărbaţi se ameninţă cu ghioagele. Oştile se
apropie una de alta şi se pregătesc de asalt. Cum stau ei pe un brâu de pământ
întărit, ca un şir de muşuroaie de furnici, Ninocica îi zice:
„Nu vrei să
te baţi şi tu cu ghioaga?”
„Păi, n-am!”
„Îţi fac eu
rost de ghioagă de la nişte rude”.
„Dar de ce să
mă bat? N-am nimic cu nimeni. Nici nu cunosc pe niciunul din băieţii ăştia. De
ce m-aş bate?”
„Aşa, să
arăţi că eşti bărbat…”
„Nu,
mulţumesc!”
Soarele
scăpăta încet după dealul dimpotriva satului basarabean, când au ajuns la
capătul Luncii Prutului, cu răcnetele oştenilor cu ghioage răsunându-le în
urechi. Ca-ntr-un film prost, răcnetele astea piţigăiate-bărbăteşti când se
auzeau clar, când dispăreau brusc. Acolo, la marginea izlazului, vreo
cinci-şase zdrahoni şi vreo trei fete planturoase adăpau, într-un vălău de
beton, cu bidoane de plastic de douăzeci de litri de vin o vacă bălţată şi
grasă, cu uger cât un sac de cartofi. Vita era însetată peste măsură. Bea şi
bea, ca orice vită, neştiind ce. Adăpătorii râdeau cu gura până la urechi.
Râdeau şi turnau vin în jgheabul de beton. La un moment dat, vaca a început să
se rotească în jurul jgheabului şi-n jurul fântânii, apoi a pornit ca din
streche spre Prut, tot mai tare. S-a aruncat
în apă cu toată greutatea şi în câteva minute nu s-a mai văzut. Zurbagiii
râdeau de mama focului. „Or s-o-mpuşte tovarăşii grăniceri sovietici! Abia așa o putem și noi tăia și mânca, fără teamă de miliție” zicea unul şi ceilalţi
râdeau de nu se mai putea cu cănile de vin la gură.
Peste oglinda
tot mai întunecată a Prutului, răsună ca la doi paşi muzica de la nunta
basarabeană.
Pe la miezul
nopţii, Radu se trezeşte pe un pat din casa gazdelor lui de o zi. Nina îi pansa
cu un prosop ud un cucui mare din mijlocul frunţii. Avea dureri și pe sub coaste, la o ureche, după ceafă…
Încearcă să-şi amintească ce i s-a întâmplat şi cum a ajuns acasă, dar îi e
peste putinţă să refacă traseul. Ultima scenă din mintea sa este scufundarea în
Prut a vacii îmbătate cu vin. Dar, şi asta ca
prin vis.
„Dar eu sunt
paşnic, eu nu mă bat cu nimeni, ce s-a întâmplat? e el nedumerit. Eu nu mă bat
cu nimeni niciodată…”
„Păi, nu te-ai bătut, mototolule, îl
linişteşte Ninocica. Nu te-ai bătut. Te-au bătut, asta e…”
Se smulge
încet, ca-n somn, din brațele
lecuitoare ale Ninei și iese
în curte. Scoate o găleată de apă rece din fântână, stricând liniștea nopții cu scârțâitul lanțului, bea o gură de apă, apoi își toarnă o cană în cap. Merge
apoi sub nucul din grădină și
face pipi la rădăcina lui. Cerul
sticlos plin de stele este foarte jos, iar lumina
lunii curge pe tulpina groasă a nucului ca un vin rubiniu.
7 comentarii:
splendid narat periplu tanarului insuratel pe plaiul moldovean. Iar finalul cu vaca imbatata, trecand prutul pentru a fi facuta pastrama e de milioane. Ei, de mai aparea si un pod de flori, aveam incoronarea operei. Mana buna, Domnu Doman, pe mai departe!
Uluitoare povestire, Maestre DAD! Felicitări! M-a fermecat. E, asta e magia despre care vorbeam.
P.S. Ți-am trimis un mail până să citesc bijuteria Domniei Tale.
Domnilor, vă mulţumesc pentru lectură! Cam aşa trece gloria lumii!Cu bălţi de vin pe Prut la vale.
Antologică povestire, prietene DAD! Am perceput-o ca pe un text care se înscrie pe drept în fondul de aur al prozei noastre dintotdeauna, deci de la preclasici la postmoderniști. Este aici tonul înalt al scriitorilor de mare forță care ne-au legănat tinerețea și ne-au indus alfabetul esteticului. În astfel de cazuri, lucru de mirare!, nici nu mai interesează numele celui care a mijlocit minunea. Îi vezi pe cei doi îndrăgostiți coborând din autobuz, croind-o peste luncă spre casa părinților Ninei, percepi îndată că fericiții localnici au cu totul alte griji ori îndeletniciri decât să-și repare gardul, să tencuiască pereții casei, să-i cârpească acoperișul sau, doamne ferește, să scoată apă din fântână pentru cocoș, pentru purcei, pentru vaca bălțată. Edenul e chiar aici, în găleata cu vin nou, în ulcica de pe unica scândură îngustă a mesei, practic peste tot, inclusiv în biberonul fericitului prunc trezit din somn de crampele burticii... . Și dacă vinul de viață lungă te îmbie în grădina edenului, atunci nici urmă de răutate între oameni, de ură, gâlceavă, căci s-a instituit o frăție generalizată a localnicilor aghezmuiți la discreție. Iar lupta tradițională cu gheoagele dintre cele două cete de feciori consăteni, despre care toți am auzit câte ceva nu are nimic meschin, e doar o probă de bravură și un bun prilej al junilor de a se afirma în ochii excitați ai codanelor, nu?
Nici măcar o singură abatere de la acest proiect al fericirii generale: iubețul de sub tufa de măceș se oprește din coțăială numai cât să mai tragă o sorbitură din sticla pusă la îndemână; pescarul se dezinteresează de prada lui, prima fâță prinsă o aruncă în găleata cu vin rubiniu. Să ne intre în cap: acești săteni de prin zona Hușilor au la îndemână panaceul fericirii obștești, mulțumirea de sine și de toată lumea. Bunicul unei coleg întru geologie, ajuns octogenar, nu cunoștea nicicum gustul apei ca atare!..Vaca beată se aruncă în unda Prutului, însă cei ce au îmbătat-o știu bine că grănicerii sovietici o vor mitralia și leșul va reveni la mal, spre folosință.
Îmi vin în munte, cu maximă acuratețe, impresiile din practica mea de diplomă, pe malul Prutului, în zona Darabani-Miorcani. Glasurile de dincolo, din Basarabia mea iubită, îmi răsunau în sufletul înlăcrimat.
Iată și motivul pentru care m-am cam aprins citind meșteșugita povestire.
Ion Lazu
PS. O mică precizare: Din poziția satului Ninocicăi, apusul de soare nu este de văzut peste Prut, la basarabeni, ci în partea opusă, peste dealurile hușene.
Mulţumesc, domnule Lazu, pentru comentariu. Eu chiar am trăit o asemenea nebunie în satul Negruzzi-lor. Am scris povestirea la cererea poetului Gellu Dorian să-i dau o proză pentru Hyperion. Am scris-o special, transfigurând sau nu din ce mi-am amintit. Am luat o sticlă de vin lângă mine la computer şi am comis textul de mai sus.
De unde se vede că terazul autohton, busuioaca ori zaibărul oltenesc, mari minuni literare pot da când știu ele pe cine au a stârni! Nici nu știi cu ce s-o asemuiești... Bănuim: cu vorba înțeleaptă a cronicarului care nu se poate să nu fi fost prin părțile acelea, că prea bate la ochi adevăruri și istorii și la alții întâmplate (ca mine, ca ceilalți ce au sărit ca arși, citind), că-ți vine să spui: măi, dar ce de drăcovenii și pe lumea asta! Și, așe de faine... că s-ar putea continua. Păi, n-am dreptate?
Da, domnule Cicu, chiar şi pe vremea aceea. Chiar şi-n neagra dictatură/veselie-n băutură!
Trimiteți un comentariu