O vacă beată trece Prutul

       În numărul 10-11-12 al revistei "Hyperion" de la Botoşani mi-a apărut povestirea de mai jos

                                    O vacă beată trece Prutul    

  Coboară din autobuz în fața unui iaz cu apă murdară, maroniu închis, plin de gâște gălăgioase. Ga-ga-ga! și Ga-ga-ga! fac ele cu capul pe sus din marginea bălții, parcă salutându-l cu veselie. Îi dă mâna, ajutând-o să coboare și pe Nina, Ninocica lui pe care a cunoscut-o la Iași cu șapte luni în urmă, dar în satul căreia tot a amânat să vină până acum. Pornesc pe izlazul plin de vaci, oi și capre, ajungând repede într-o uliță largă și plină de praf, perpendiculară pe Prut. De pe prispa unei case, un radio dat la maxim anunță ora exactă: 9,00. Iar la buletinul de știri se precizează că “astăzi, 23 octombrie 1976, va fi o vreme frumoasă, ca de vară, cu temperaturi mult peste cele ale perioadei acesteia”. Într-adevăr, este o duminică însorită și caldă.

       Ajung ei la un moment dat în fața unei case fără gard, o căsuță cu o prispă neîngrădită de asemenea, doar cu doi stâlpi de care stau legate două capre roșietice cu coarne. Nina îi dă bună dimineața stăpânului casei care stă așezat pe-o bancă dintr-o scândură negeluită și bea vin dintre-o sticlă. Bărbatul de vreo cincizeci de ani, cu fața plină de niște țepi castanii, îi invită și pe cei doi să guste, dar Nina îi răspunde veselă: “E cam prea devreme, nea Ilie!” “Pentru o gură de vin e totdeauna prea târziu, niciodată prea devreme! Că de aia ni l-a lăsat Dumnezeu, să-l bem la orice oră din zi” lansează nea Ilie o sentință. Și, spre a fi convingător, mai trage un gât zdravăn din sticla de un litru. După încă trei case, un moș cu pălăria de pai pe-o ureche și barba albă vâlvoi, are pe bancă lângă el o găleată roșie smălțuită plină cu vin, din care ia câte o cană albă de aluminiu și bea încet, udându-și mustățile. Și moșul îi îmbie cu vin după ce le răspunde la binețe. Refuzat fiind, toarnă încet cu cana într-un ciob de lut din care trei găini sorb câte un strop și-l dau pe gât ridicând ciocul spre soare, parcă mulțumind divinității pentru o așa licoare. Vinul roșu din ciob sclipește în soare ca o pictură abstractă.

       Nina îl prezintă pe Radu în fața casei de cărămidă netencuită părinților săi îmbujorați și bucuroși de oaspeți, care-l pupă zgomotos pe obraji.

       “Ce stai ca un tontălău, își ceartă doamna Maricica soțul, du-te și taie gâscanul, că pun apa pe foc...” Apoi, după ce toarnă apă fiartă peste gâscanul din albia de lemn întinsă în mijlocul ogrăzii, doamna Maricica iar îl ia la trei păzește, cu o voce puternică și pițigăiată, pe stâlpul casei: “Fugi în beci și scoate o găleată de vin, că până fac borșul și friptura, copiii ăștia mor de sete, că vin de pe drum...” Și, de parcă acum n-ar fi prea devreme pentru a bea vin, Nina îi întinde o cană goală lui Radu și-l îndeamnă să ia din găleata abia sosită între ei, în fața băncuței de lemn. Radu se servește și gustă/degustă licoarea. E un vin sec, rece de la beci, dar tare că simte cum îi fac poc-poc! tâmplele, prima dată cea din stânga, la o secundă și cea din dreapta. Cât a tot gătit doamna Maricica gâscanul pe niște pirostrii în marginea grădinii, mai gustând vin, mai turnând în friptura sfârâindă, ceilalți au tot tras câte o cană de vin, iar tâmplele lui Radu s-au obișnuit cu licoarea, că nu-i mai făceau poc-poc! ci mai mult pic-pic! La un moment dat, în vecini s-a auzit un bebeluș plângând, dar nu așa, cum se mai mâțâie copiii, ci ca din gură de șarpe. O femeie care părea că spală rufe dincolo de gard i-a strigat bărbatului: “Sandule, vezi că plânge ăl mic. E sătul, poate a făcut caca. Dacă nu, pune-i niște vin în biberon să doarmă”.

         Spre prânz, o aromă de friptură de gâscan plutea peste curte și peste uliță, că niște câini schelălăiau și lătrau și se mușcau de mama focului. S-au așezat cu toții în pridvor, la o masă lungă și îngustă dintr-o singură scândură acoperită cu o față de masă în carouri verzi și albe. Supa grasă de gâscan e plină de bănuți de aur fierbinți, că trebuie să sufle mereu la fiecare lingură, privind instantaneu în tavanul de paiantă al pridvorului cu un amestec de disperare și satisfacție dat de fierbințeala, dar și de gustul minunat al fierturii. Doamna Maricica îl imbie mereu cu vin: “Ia și bea! E vinul nostru din zonă. Pe-aci au trăit oameni mari și toți au băut vin de ăsta... Și Ștefan cel Mare trecea pe aici și tot vin de ăsta bea...” Nina îi arată peste gardul vecinilor: “Vezi acoperișul ăla de tablă roșie? Ăla e conacul fraților Negruzzi...” “Dar mai ia vin, îl îndeamnă și capul familiei, fără grijă, că mai aduc din beci! Abia a stat din fiert...” Dar Radu bea cu poftă vin abia după ce mănâncă un gustos copan de gâscan prăjit la ceaun. Apoi, după îngurgitarea a mare parte din gâscan, oftând de plăcere, nu de altceva, se așează cu toții pe banca din curte și se servesc cu cana de vin din găleată. Soarele încintă atmosfera, ajunge și la banca lor, făcându-i să mute banca mai spre umbra nucului, dar și găleata de vin în care se oglindea deja soarele.

          “Ulița asta unde se termină?” întreabă Radu.

          “Exact în Prut, îi răspunde Ninocica. Sau, mai bine zis, în ulița care merge paralel cu Prutul pe toată lungimea satului”

          “Cred c-ar trebui să facem o plimbare până acolo”.

          “Sigur”, acceptă Nina.

         Abia pleacă ei de la poartă, că și sunt strigați de doamna Maricica:

         “Luați sticla asta la voi, că vă vede lumea cu mâna goală și ne facem de râs!

                La început se împotrivesc instantaneu amândoi, dar în cele din urmă – după insistenţe agresive aproape -  Radu ia sticla în mână şi pornesc pe uliţă în jos. Peste câteva garduri, Nina îl abate din drum spre o casă acoperită cu tablă verde. O familie tânără stă la soare, într-un mic foişor în grădină, la o măsuţă din răchită albă, cu câte un pahar de vin în faţă şi cu o carafă pântecoasă în mijloc. După ce le-a făcut prezentările, domnul cel tânăr, blond spălăcit, fiind vărul ei Nelu, iar Lica cea brunetă spre mulatră – soţia lui, Nina e întrebată:

          „Ei, punem de nuntă după Anul Nou?”

         „Nu cred, e prea repede…”, zâmbeşte ea încurcată.

         Lica aduce o farfurie cu plăcinte poale-n brâu, galbene şi rumenite. Mănâncă specialităţile moldoveneşti sub formă de plicuri, beau vin de care băuseră odinioară frații Negruzi și chiar Ștefan cel Mare, apoi Nina şi Radu pleacă, lăsând sticla înadins pe jumătate goală acolo, pe masă. Sunt ajunşi, până la casa următoare, de Nelu, dar ei n-o mai iau, îl roagă s-o lase acolo, poate că mai beau câte un pahar când se vor întoarce. O moleșeală liniștită îl cuprinde pe Radu. Se uită la Ninocica și se îndrăgostește a mia oară de ea.

         Între ultima casă de pe uliţă şi Prut sunt vreo două sute de metri. Acolo, pe marginea drumului, lângă o tufă mare de măceş plină de mici fructe aprinse, are loc o scenă de amor în aer liber. Insul de deasupra are pantalonii traşi doar puţin, cum se trag când ţi se face injecţie. Se opreşte din când în când din juisat să tragă câte o gură de vin dintr-o sticlă de lângă tufa de măceş, apoi toarnă câte puţin şi pe faţa femeii care chiuie ca la horă: Iu-iu! Şi iar Iu-iuuu!

         „Hai, să trecem mai repede, să nu ne vadă şi să nu-i deranjăm!” zice Ninocica.

         Ajung repede în capătul uliţei principale, al uliţei paralele cu Prutul. De-a lungul ei este o animaţie nemaipomenită. Vor s-o pornească pe ea, dar Ninocica propune să o ia pe un drum de căruţe care duce pe malul râului. Lui Radu îi e totuna, cu Nina ar merge și în Patagonia pe jos. Sub o uriaşă salcie pletoasă, un bătrân cu o barbă alb-roşcată pescuieşte cu un băţ alb de alun.

         „Bună ziua, moş Costache! îl salută Nina. Ai umplut găleata de peşte?”

         „Bună ziua, gospodari dumneavoastră… Hm! Găleata nu-i pentru peşte, e cu vin. Peşte încă n-am prins, dar câte o cană de vin mai agăţ din găleată… Luaţi şi dumneavoastră. Am o singură ulcică, dar beţi pe rând!…”

         Soarele în crucea cerului, chiar deasupra salciei, îşi strecoară anevoie razele prin crengile pletoase. Pluta undiţei lui moş Costache se plimbă într-o parte şi alta într-un ochi de apă, se plimbă în adierea vântului, nederanjată de vreun peştişor cât de mic. Doar peste un sfert de oră în ac se prinde un biban mic pe care moș Costache îl aruncă în vinul din găleată.  Peste râu, în satul basarabean de pe deal, e o nuntă. Zgomotele de pahare şi farfurii se împletesc cu muzica lăutărească. Peste luciul apei se aude totul atât de limpede, de parc-ar fi la doi paşi.

         „Un cântec de la soacra mică pentru nănaşul cel mare…, anunță cântăreața. Cine beutura-i place/Ăla om nu se mai face/Noaptea bea şi ziua zace…” „Iu-iu-iu! şi Iu-iuu-iuuu!”

         „Noi bem şi ziua!”, replică moş Costache dând o ulcică de vin peste cap, udându-și mustățile.

         Cei doi revin în uliţa principală, spre care plecaseră, Strada Lunca Prutului, cum stă scris pe gardul primei case. Pe drum se izbesc de nişte table roşii cu inscripţii albe: „Poporul-România, dreptatea şi frăţia!”

          Deşi tineri, 26 şi 23 de ani, pe aici memoria începe să le joace feste. Nu, nu că li se rupe filmul, cum se spune. Dar, de aici, memoria lor are alternanţe de negru-alb, de da-nu, de lumină-întuneric. Animaţia este maximă, li se pare la un moment dat că ei sunt protagoniştii întâmplărilor, deşi nimeni nu pare a avea habar de prezenţa lor pe acolo, pe lângă monumentul închinat Primului Război Mondial. Nişte oameni de 50-60 de ani, oameni în toată firea, cum li se zice, toarnă vin într-un cauciuc de tractor tăiat şi lungit în piroane uriaşe pe marginea unui şanţ, iar vreo şapte-opt porci, mai mari şi mai mici, îşi ostoiesc setea de vin cu mare şi vădită plăcere, cu un cor de guițaturi. La un moment dat, spre amuzamentul asistenţei, porcii încep să facă scandal, să se muşte între ei, să ridice botul spre cei mai apropiaţi spectatori de cauciucul mare de tractor.

         Radu îşi aminteşte că soarele era spre asfinţit când pe izlazul satului, unde ajung nu ştie cum, două cete de băieţi-bărbaţi se ameninţă cu ghioagele. Oştile se apropie una de alta şi se pregătesc de asalt. Cum stau ei pe un brâu de pământ întărit, ca un şir de muşuroaie de furnici, Ninocica îi zice:

         „Nu vrei să te baţi şi tu cu ghioaga?”

         „Păi, n-am!”

         „Îţi fac eu rost de ghioagă de la nişte rude”.

         „Dar de ce să mă bat? N-am nimic cu nimeni. Nici nu cunosc pe niciunul din băieţii ăştia. De ce m-aş bate?”

         „Aşa, să arăţi că eşti bărbat…”

         „Nu, mulţumesc!”

         Soarele scăpăta încet după dealul dimpotriva satului basarabean, când au ajuns la capătul Luncii Prutului, cu răcnetele oştenilor cu ghioage răsunându-le în urechi. Ca-ntr-un film prost, răcnetele astea piţigăiate-bărbăteşti când se auzeau clar, când dispăreau brusc. Acolo, la marginea izlazului, vreo cinci-şase zdrahoni şi vreo trei fete planturoase adăpau, într-un vălău de beton, cu bidoane de plastic de douăzeci de litri de vin o vacă bălţată şi grasă, cu uger cât un sac de cartofi. Vita era însetată peste măsură. Bea şi bea, ca orice vită, neştiind ce. Adăpătorii râdeau cu gura până la urechi. Râdeau şi turnau vin în jgheabul de beton. La un moment dat, vaca a început să se rotească în jurul jgheabului şi-n jurul fântânii, apoi a pornit ca din streche spre Prut, tot mai tare. S-a aruncat în apă cu toată greutatea şi în câteva minute nu s-a mai văzut. Zurbagiii râdeau de mama focului. „Or s-o-mpuşte tovarăşii grăniceri sovietici! Abia așa o putem și noi tăia și mânca, fără teamă de miliție” zicea unul şi ceilalţi râdeau de nu se mai putea cu cănile de vin la gură.

         Peste oglinda tot mai întunecată a Prutului, răsună ca la doi paşi muzica de la nunta basarabeană.

         Pe la miezul nopţii, Radu se trezeşte pe un pat din casa gazdelor lui de o zi. Nina îi pansa cu un prosop ud un cucui mare din mijlocul frunţii. Avea dureri  și pe sub coaste, la o ureche, după ceafă… Încearcă să-şi amintească ce i s-a întâmplat şi cum a ajuns acasă, dar îi e peste putinţă să refacă traseul. Ultima scenă din mintea sa este scufundarea în Prut a vacii îmbătate cu vin. Dar, şi asta ca prin vis.

         „Dar eu sunt paşnic, eu nu mă bat cu nimeni, ce s-a întâmplat? e el nedumerit. Eu nu mă bat cu nimeni niciodată…”

         „Păi, nu te-ai bătut, mototolule, îl linişteşte Ninocica. Nu te-ai bătut. Te-au bătut, asta e…”

           Se smulge încet, ca-n somn, din brațele lecuitoare ale Ninei și iese în curte. Scoate o găleată de apă rece din fântână, stricând liniștea nopții cu scârțâitul lanțului,  bea o gură de apă, apoi își toarnă o cană în cap. Merge apoi sub nucul din grădină și face pipi la rădăcina lui. Cerul sticlos plin de stele este foarte jos, iar lumina lunii curge pe tulpina groasă a nucului ca un vin rubiniu.