Decembrie, ultima reverenţă

          Gabriel Liiceanu, unul dintre intelectualii care l-au susţinut un deceniu pe faţă pe Băsescu (nu gratuit, desigur, că trăim într-o lume pragmatică!), îi face un portret preşedintelui Traian Băsescu la sfârşit de mandat. Iată un fragment:
          

         „România lui Băsescu a fost, într-adevăr, o țară care și-a dat poalele peste cap.
         Dar nu asta trebuia să se întâmple? Nu trebuia să aflăm ce era sub poalele bine trase în jos ale României lui Iliescu, Năstase și Ponta? România căreia Băsescu i-a dat poalele peste cap a țipat, aparent pudică și ultragiată, din o mie de guri. Cum ar fi putut fi altfel, dacă îți propuneai să scurmi gunoiul, să întorci cu plugul justiției brazda netrebniciilor care, odată răscolite, numai frumos nu puteau să miroase? Mirosea tare urât sub poalele ridicate ale României post-comuniste. Ce viermuială, ce șerpăraie, ce faună colcăitoare crescută la întuneric și deranjată deodată de pala de lumină căzută peste ea! Era într-adevăr nevoie de-un comandant de navă care, atunci când îl întrebai de primul drum pe care-l făcea odată ajuns într-un port, să răspundă însoțind cuvintele cu hăhăitul lui inconfundabil: „Primul drum? La bibliotecă!”. Era nevoie de cineva care să tragă cu un gest hotărât vălul de pe „biblioteca” PSD-ului, lăsând să apară în fața întregii lumi teribilul bordel al României tranziției.
         Adevărul e că primul drum al lui Băsescu ajuns președinte al României a fost în bordelul politicii românești. Într-un fel, și-a mutat biroul de lucru acolo. Și este oare atât de greu de înțeles că omului care i-a deranjat și i-a stârnit pe cei care prestau înăuntrul onorabilei instituții i s-a răspuns cu o ură-cult? Ne place sau nu, gestul acesta al înlăturării vălului, pe care-l presupune emergența adevărului, Băsescu este cel care l-a făcut. Tot restul, toate vorbele de clacă strânse în jurul lui de-a lungul celor zece ani sunt superflue, sunt fasoane ale frustraților care vorbeau și vituperau în timp ce el făcea”.

          Ei bine, dacă elita intelectualităţii româneşti exultă că România e un bordel, puţine lucruri mai sunt de comentat. Poate doar că atât de jos n-a coborât instituţia Preşedintelui  niciodată. Şi mă tem că acolo va rămâne, în bordel. Unul în care proxeneţii sunt marii gânditori ai naţiei! Unul în care familia preşedintelui elogiat se încuscreşte şi se bălăcăreşte în sala paşilor pierduţi cu clanuri de ţigani interlopi. Halal!