Ce este acela un urmuz?
Era 17 martie, se desprimăvăra şi în vremea aceea Augustin Doman
publica pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea un editorial în
întâmpinarea ordinarei şedinţe a Consiliului Local de după-amiază. Şi ce scria
el? Le cerea consilierilor să dea numele lui Urmuz unei străduţe, unei intrări
sau măcar unei fundături, fiind vorba de oraşul în care s-a născut nefericitul
grefier de la Înalta Curte de Casaţie. Şi asta după ce Augustin D. citise cu o
zi înainte proiectul de hotărâre prin care strada 23 August devenea strada
Duzilor, pe care nu se afla nici urmă de dud, strada V.I. Lenin urma să se
cheme strada Teilor, pe care, aţi ghicit, nu era nici un tei, Piaţa Roşie
devenea Piaţa Trandafirilor fără trandafiri şi aşa mai încolo vreo şapte
străzi, intrări, fundături.
Dar n-ajunge bine în redacţie şeful ziarului că e şi sunat pe telefonul
mobil de Costel Machelele, patronul său atotcunoscător într-ale jurnalisticii.
"Domnule, ţi-am spus să scrii editoriale populare, chiar puţin
populiste, să plângă femeile dimineaţa în autobuz, nu despre nu ştiu ce urmuz.
Şi-apoi, ce e acela un urmuz?"
Ei, te-a cam prins patronul la înghesuială! şi-a zis redactorul şef.
Ce-ai să-i răspunzi? Ei?
"Păi, urmuzul este un fel de trei fraţi pătaţi şi
inocenţi..."
"Bine, a mai zis patronul uşor calmat, ştii că eu nu intervin în
conţinutul ziarului, că ai libertate deplină, dar reţine că trebuie să fii
populist, să nu scrii despre cine ştie ce urmuz..."
"Am înţeles, trei fraţi pătaţi şi..."
Peste un sfert de oră, redactorul şef este vizitat de secretarul Consliului
Local care, după prima sorbitură de cafea, zice:
"Domnule Doman, suntem noi parlamentul local, dar articolul
dumneavoastră ne încurcă foarte tare. La noi, proiectele de hotărâri sunt
hotărâri, ele nu permit amendamente pentru că nu putem face modificări pe
text... Şi pe urmă, ce e acela un urmuz?"
"Cum să vă spun, e o terasă cu geamlâc şi sonerie".
"Şi merită să stricăm bunătate de text cules la calculator fără
greşeli de tipar, reţineţi, pentru o terasă cu geamlâc şi, auzi, sonerie? Ce
sonerie?"
Peste stradă de primărie se află un restaurant cu terasă, iar pe zidul
restaurantului se află o placă de marmură cenuşie, fostă albă, cu următoarea
inscripţie: "PE ACEST LOC S-A AFLAT CASA ÎN CARE S-A NĂSCUT LA 17 MARTIE
1883 SCRIITORUL URMUZ". La o masă de sub această placă îşi fac încălzirea
cu o vodcă înainte de şedinţă consilierii liberali Nae Lingurar şi Cristian
Pădurar. Nae L. zice:
"Ai citit articolul lui Doman?"
"Ca de obicei, m-am uitat peste el aşa, în treacăt", răspunde
Lingurar.
"Dar ce e acela un urmuz?" se trezesc întrebând amândoi deodată.
Şi în timp ce se uită cu ochi holbaţi unul la celălalt, o voce falsă din
tavanul fals răspunde fredonând în falset:
"Un urmuz este un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în
sine".
Vremea fiind foarte frumoasă, după ordinara şedinţă a parlamentului local,
consilierii au trecut strada şi-au ocupat mesele de pe terasă în mod ordonat,
pe doctrine: social-democraţii au lipit două mese şi s-au aşezat strategic în
capătul terasei. Cei trei liberali au preferat un loc mai retras, iar
creştin-democraţii - între social-democraţi şi liberali. La o masă de şase
persoane s-au aşezat cei rămaşi fără partid în timpul legislaturii. Având cu
toţii sentimentul datoriei împlinite prin schimbarea denumirii de străzi şi prin
acordarea titlului de cetăţean de onoare patronului Marin Berbecel care a
sponsorizat târgul de ţuică şi caş din zonă, aleşii urbei se reped însetaţi
asupra paharelor, care cu tărie, care cu vin sau bere.
La masa cea mai lungă, a social-democraţilor, consilierul Eugeniu Micşan de
la comisia de cultură, sport şi sănătate, întreabă pentru a treia oară pe
colegii de masă şi de partid de masă:
"Măi prieteni, eu vă iubesc şi vă respect, dar ce e acela un
urmuz?"
Îi răspunde în ritm de mitralieră ospătarul turnând vin în pahare:
"Un ceva format din ochi, favoriţi şi rochie verde cu trenă lungă care
se găseşte cu mare greutate prin grădina botanică şi pe strada Arionoaiei,
însoţind un viezure, varză, mazăre..."
După mai multe sticle de vin, deosebirile dintre doctrine s-au nivelat,
mesele s-au unit în mijlocul terasei, iar consilierii s-au îmbătat în mod
democratic, doar câte unul mai întrebând în văzduh, nebăgat în seamă de nimeni:
"Ce e, domnule, acela un urmuz?"
A doua zi, în ziarul local, redactorul şef îşi povestea un vis în care se
întâlnea pe aceeaşi terasă, la o bere neagră, sub placa cenuşie, fostă albă, cu
Urmuz. Tânărul grefier avea cărare pe mijlocul capului, un ochi holbat şi unul
închis, o mustaţă perie, purta cravată verde la un sacou bleu-ciel şi în faţă,
lângă halbă, ţinea un ceas cu cuc. Cu o voce egală, fără relief nervos, Urmuz
făcea teoria morţii voluntare fără pricină, fără pricină. La masă se mai aflau
parcă Franz Kafka şi Daniil Harms. La fiecare frază a lui Urmuz, Kafka râdea
gânditor: "He, he!" Şi iar: "He, he!". Harms, cu ochi
jucăuşi şi ridicări din umeri, îi ţinea
isonul chicotind: "Hi-hi-hi!
Hi-hi-hi!" La sfârşit, însă, Urmuz şi-a întrerupt consecvenţa
ideilor şi-a spus că va pune încă o dată în practică actul renunţării
definitive, dar de data aceasta cu motiv, cu motiv... Şi Kafka:
"He-he!He-he!" Iar Harms: "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!"
Nici nu ajunge însă bine soarele în mijlocul cerului, că telefonul
redactorului şef zbârnâie nervos, iar patronul îl apostrofează:
"Fii, domnule, populist. Trebuie să mărim tirajul. Şi apoi, ce e acela
un urmuz?"
E primăvară şi pe strada Dudului din prima capitală românească; e linişte,
mare linişte, e o asurzitoare linişte.
4 comentarii:
Excelentissim text, stimate domn DAD ! ”Care cum rar se întâmplă” prin câmpia literaturii noastre actuale, asaltată de mulțimea veleitară. Sincere felicitări!
Pornind de la ideea cu placa memorială din urbea Domniei voastre, am ținut cu dinadins să punem o placă memorială la locuința bucureșteană a Urmuzului ot Curtea de Argeș. Cum se tot întâmplă, nu o știa nimeni pe la Înalta Poartă USR. Am găsit-o cumva, la Biblioteca Academiei, care din multe strâmtori m-a scăpat (sau mi-o va fi spus N. Tzone, care se ocupa intens de Avangarda istorică? Nu mai știu sigur, dar... scrie-n carte.): str. Apolodor nr. 9. Tocmai bine, mi-am zis, căci știam cartierul, locuind vreo 2 ani pe Sfinții Apostoli, colț cu... Iar la blocul scriitorilor din Apolodor 13-15 fusesem de câteva ori. Numai că..., numai că, la fața locului, rău tumefiată, am constatat că lipseau imobilele de la numerele 9 și 11, la nr. 7, o casă de 2 etaje, stil început de secol XX, cu gang , vorba Poetului Băcăuan: ”O, nu-i nimic, nimic. A fost un vis înalt./ Tăcere e prin ganguri și în ogrăzi de-asfalt...” Pe locul numerelor 9 și 11, nimic altceva decât un maidan înierbat, iar pe calcanul casei cu nr. 7, desfășurarea unei imense iederi cățărătoare, vara o risipire pe verticală de valuri verzi, toamna târziu, chiar mai spectaculos, valuri înpurpurate. De cîte ori să fi fotografiat locul? Oricum, o fotografie figurează și în albulul scos de MNLR. Literaturile Bucureștiului, care cuprinde cam 180 de case de scriitori, o bună parte din ele cu plăci memoriale puse de subsemnatul. Aș fi vrut să postez placa pe doi suporți de fier, să fie în drumul scriitorilor din 13-15, care și așa au ferestrele spre acelt loc viran a cărui semnificație desigur o ignoră; tot așa cum aș fi procedat și în cazul casei unde locuia Labiș în ultimul său an de viață, la Aurel Covaci, pe str. Miletin 14... Acolo s-a tăiat apoi bulevardul Calea Socialismului (acum Unirii), la o trecere de pietoni. Însă a dat peste noi Criza, acțiunea cu plăcile s-a sistat...
Iar despre locul anume unde s-a sinucis Urmuz, într-un boschet din spatele Bufetului Ion Mincu, de la Șosea (de asemenea în drumul scriitorilor spre fostul sediu al Uniunii), nu mai spun nimic. Am locuit cândva, la sfârșitul anilor 60 în apropiere, pe str. Câmpia Turzii, actualmente din nou Radu Porumbaru.
La Curtea de Argeş, casa în care s-a născut Urmuz a existat până prin anii '60-'70, peste stradă de Primărie. Acum acolo e un bloc, şi pe bloc, la stradă, pe zidul unui restaurant, exista placa memorială. Poza mea de aci de la comentarii sub placă a fost făcută. Cu vreo doi ani în urmă, restaurantul s-a extins, iar placa a fost mutată mai în spate, pe zidul blocului. N-o mai vede nimeni. Aşa se scrie istoria literaturii române.
Am lansat cartea în acel restaurant. De teii de pe stradă au fost agăţate două cartoane cu Urmuz în mărime naturală şi două cu DAD, executate de pictorul Ion Aurel Gârjoabă. Participare numeroasă, plus primarul şi jumătate din consilierii locali care s-au recunoscut în personajele de mai sus. Eu am vrut să trec sub tăcere povestirea, dar o doamnă profesoară de română a ţinut neapărat s-o citească...
Uluitor text! Felicitări, Maestre DAD! Dumnezeule, în ce ficțiune trăim!
Mulţumesc, dragă Şerban! Vrei să spui: în ce realitate absurdă trăim!
Trimiteți un comentariu