sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Linia subţire dintre prostie şi înţelepciune

        Dintr-un volum de fragmente intitulat Marginalii la o absenţă al scriitorului orădean Ioan F. Pop am mai citat aici. O fac şi acum cu plăcere. El are o părere deloc radicală, ba relativă şi nuanţată despre prostie, sugerând că cele două sunt despărţite/nedespărţite de o linie aproape invizibilă: "Eşti inteligent când observi prostia din jurul tău. Când o şi accepţi, cu umor şi resemnare, eşti deja înţelept. Unii, cu strădanii mari şi cheltuială, ajung mediocri. Alţii, jucându-se, ajung înţelepţi. Cu cât un lucru îţi este mai indiferent, cu atât te foloseşti de el mai bine. Întrebarea care se pune, în manieră uşor hamletiană, este următoarea: vrei să pătimeşti alături de valoare sau să exulţi alături de impostură?" Altfel zis, vrei să te consumi pentru a fi mediocru sau să zburzi fiind înţelept?

4 comentarii:

Unknown spunea...

Pictorul-poet Umberto Verdirosi spune:"Doar făcând pe măgarul am ajuns la înțelepciune” (Solo facendo l`asino sono giunto alla saggezza).

Augustin spunea...

O ilustrare perfectă a ceea ce spune Ioan F. Pop. A face pe măgarul e, ca şi a face pe prostul, a te juca.

Tudor Cicu spunea...

O frază interesantă a lui Ioan F. Pop care stârnește multe alte discuții. Ca să răspund întrebării finale, domnule DAD, pot spune doar, că o asemenea frază despre limita dintre prostie și înțelepciune (care își are cheia tot în rostirea „ad-literam” a autorului), m-a dus cu gândul la trei aspecte, sugerate și ele de acele vremuri îndepărtate, când ascultam sfârâitul firului de lână din caierul mamei şi nu ne mai minunam câtă prostie omenească era în povestea care abia începea... de fiecare dată, cu „drobul de sare” descoperit sus pe sobă deasupra copaiei în care dormea copilul, pe cât se pare, liniștit față de văicăreala nurorii și soacrei acesteia:
1. Diavolul, acum, se lăfăie nestingherit pe tronul situat pe cel mai înalt munte din acest imperiu instaurat, un imperiu firesc pentru el, al prostiei noastre şi, chiar încercând să dea rod prin seminţele aruncate atât în stânga cât şi în dreapta (impresie rămasă după citirea lui „Faust”). Dar diavolul gândit de Goethe, nu era printre noi.
2. „...mă uit/ în sus: care eşti, băi, întreb... ia, sunt un nor de zăpadă, acolo, / răspunde... (aşa,/ o fi fost un zmeu, pictat cu gură, dacă/ a vorbit: că doar nu era el, dumnezeu, să spună o/ asemenea prostie)...” (poezia lui LIS face parte din „La Fanion”). De data aceasta, LIS gândește existența diavolului, unul cât se poate de firesc, printre pământeni.
3. Din cele două aspecte propuse: eşecul existenţial al întrebării îl umple de un resentiment ori satisfacţie fără de margini pe diavolul care rânjeşte la marginea culturii. Ca să se răzbune, de inexistenţa sa în operele care i-au zeificat pe câţiva „muritori”, el a întemeiat (după cum ne sugera Matei Călinescu) Marele şi Prosperul imperiu al prostiei.

P.S. Rămâne, deci, numai și numai de ei, oricare dintre autori, să pună „dracul” la treabă cum o făcea Păcală din povestea „Nimeni” a lui Petre Dulfu, ca limita dintre prostie și înțelepciune să nu devină hotarul celor care n-au mai știut să găsească drumul către casă, decât atunci când Diavolul le-a făcut semn că a sosit timpul (sugestie dată nouă, mai întîi, de P. Ispirescu și, mai apoi de M. Bulgacov).

Augustin spunea...

Ei, da!
Eu nu mă feresc nicicând să-mi recunosc prostia. Mă mai amăgesc că încerc din când în când să mă lupt cu ea.
După cum nu mă dau în lături (cu accentul, desigur, pe ă!)să nu-l iau de prost pe analfabetul care în 6o de ani de viaţă n-a văzut nimic mai departe de orizontul satului lui. A conservat nişte înţelepciuni de-acum 1000 de ani de te doare capul. Tocmai de aia m-am întâlnit în idee cu Ioan F. Pop.