vineri, 7 noiembrie 2014

În centrul ordoxiei româneşti

       La colocviul  Sadoveniana al Bibliotecii Judeţene "G. T. Kirileanu" Neamţ, scriitorul Adrian  Alui Gheorghe, directorul aşezământului, a invitat trei prozatori: Radu Aldulescu, Nicolae Stan şi sussemnatul. Era 5 noiembrie, ziua naşterii lui Mihail Sadoveanu. Cum colocviul era la ora 5,00 după amiază, la five o'clock, n'aşa, dimineaţa, gazda noastră ne-a luat cu maşina şi ne-a dus voios în altă lume. Am pornit pe o ceaţă ce se risipea, de la Piatra Neamţ spre Târgu Neamţ.
        Pentru această zonă, ghid mai bun decât Alui Gheorghe nu există. Ştie tot, tot, tot. Plus că pune suflet. Ştie fiecare sătuc cu toate personalităţile care s-au născut prin ele; şi nu sunt deloc puţine. Îţi arată pe unde s-a născut Vasile Conta, pe unde hălăduia...creanga copil şi adolescent Ion Creangă, în ce biserică a fost botezat, pe unde scria sau se odihnea Sadoveanu, pe unde inspecta şcolile Caragiale, în ce căsuţe a trăit Veronica Micle, satul Înalt Prea Sfinţitului Calinic de la Argeş... De o parte şi de alta a şoselei, mai departe sau mai aproape, prin păduri, zeci de schituri. Le ştie Adrian pe toate şi nu sunt puţine. Judeţul Neamţ este locul cu cele mai multe mănăstiri şi schituri din lume, nu din România! Un fel de centru al ortodoxiei. Noi trebuie să ne încadrăm însă într-un timp şi ne vom limita la "doar" câteva vizite.
       Ne oprim la Mănăstirea Văratec. O dimineaţă liniştită şi însorită, de toamnă minunată. Curtea interioară a locaşului este o grădină a raiului pe pământ. Aflăm care a fost chilia în care au locuit după 1990 timp de mai multe luni Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Vedem mormântul Veronicăi Micle, aflăm cum a murit într-o pădure din apropiere. Văratec este nu doar o mănăstire, pur şi simplu, ci un sat mănăstiresc, cu sute de măicuţe răspândite prin case cu chilii..
       Următorul popas la Agapia. O biserică minunată, cu pictura de tinereţe a lui Grigorescu, mai puţin canonică, dar cu atât mai atrăgătoare. Măicuţele curăţă de zor icoanele de argint, odoarele, mobilierul. Ne închinăm, ne minunăm, ne pozăm, cumpărăm colaci de la chioşcul de la poarta aşezământului şi plecăm, că drumul e lung.
       Mănăstirea Neamţ e mai...naturală, cu o curte lăsată în voia naturii, cu o biserică veche cu pictura palimpsest la vedere, cu un cimitir mare şi cam neîngrijit. Călugări în general bătrâni care te trimit la mănăstirile ruseşti din veacul XIX.
        În împrejurimi, la două-trei sute de metri de mănăstire, pe un deal, Adrian ţine să ne arate Casa Academiei, unde Sadoveanu a scris câteva cărţi. Ei bine, acolo - surpriză! Casa de patrimoniu nu mai există. Un buldozer a ras de curând terenul. E de humă, dar neted ca-n palmă. Nimeni nu ştie cum a dispărut casa. Dar, la vreo 500 de metri se află chiar Casa Sadoveanu. Mergem acolo. Altă surpriză. De ziua naşterii scriitorului casa e închisă. (notă: la Biblioteca Judeţeană, în toată ziua de 5 noiembrie în difuzoare a răsunat nonstop vocea lui Sadoveanu citind din Creangă, din Eminescu, din...Sadoveanu). Ne facem poze în faţa casei, o înconjurăm pe dinafară şi plecăm.
      Vizităm Casa lui Creangă de la Humuleşti. O minune! Păstrată nealterată, cu 85 la sută mobilier şi ziduri de atunci, cu prispă de pământ şi cu pământ pe jos în camere, cu copaia şi cu cuptorul mare pe care dormeau mâţele...
       În sfârşit, la un kilometru şi jumătate de casa lui Creangă, vedem casa "memorială" Adrian Alui Gheorghe de la Grumăzeşti. Renovată din temelii acum doi-trei ani, dar fără a-i schimba structura casei bătrâneşti sau a copilăriei scriitorului. Ne serveşte cu palincă. Bucătărie de vară, livadă de un pogon, linişte de început de lume...
        Încheiem călătoria la un restaurant rustic din Târgu Neamţ, peste Ozana cea frumos curgătoare, cu o minunată ciorbă de hribi, păstrăvi la grătar şi plăcinte moldovineşti...
       Despre Sadoveniana 2014 de la Biblioteca Judeţeană Neamţ - în numărul pe noiembrie al revistei "Argeş".

2 comentarii:

Anonim spunea...

Din păcate, Domn' Doman, eu nu mă pot bucura de ortodoxia care ne ţine înjugaţi cu cel mai vajnic duşman al neamului nostru. Consultaţi istoria, ca să vedeţi de câte ori i-am îmbrăţişat, punându-ne speranţa în ei ca şi în Dumnezeu iar ei ne-au tăiat mâinile şi ne-au jupuit, lăsându-ne doar ochii ca să ne putem plânge neputinţa. Dacă o aşa înjugare poate bucura pe cineva...

stefan s. spunea...

Bine și cu har punctat... Și-ar fi impresii și trăiri suficiente să puteți umple o carte!
Am trecut și eu de câteva ori prin locurile de care pomeniți... Și le-aș revedea cu drag și cu dor...
O duminică frumoasă, domnule Augustin!