Dumitru Crudu este un personaj pitoresc în
Chişinăul zilelor noastre, un boem prin excelenţă, un bonom, ca şi un conviv
fermecător. A studiat Literele la
Braşov cu profesorii-scriitori optzecişi Alexandru Muşina,
Gheorghe Crăciun, Romulus Bucur, Andrei Bodiu… A făcut ziaristică în oraşul de
la poalele Tâmpei, a avut procese răsunătoare, s-a retras în Basarabia natală
unde acum este bibliotecar într-un cartier mărginaş din întinsa-necuprinsa
capitală a Republicii Moldova. Poate fi văzut pedalând pe o bicicletă,
iarnă/vară, prin ploaie sau pe caniculă, printre maşini, autobuze şi
troleibuze. Cu bicicleta merge la serviciu, dar şi la cârciumă sau la Uniunea Scriitorilor
de pe Strada 31 August, sau la teatru şi filarmonică. E mereu vesel şi agitat,
mai totdeauna generos, cu un ascuţit cult al prieteniei literare, degrabă
săritor în ajutorul unui confrate. Are imaginaţie bogată, este original în
scris, dar şi în manifestările de zi cu zi, un original, dacă nu un excentric.
L-am văzut în curtea unei mănăstiri de la Orheiul Vechi, la un recital
poetic (vreo 35 de lirici) româno-basarabean, adică româno-român, improvizând
genial un poem, mai bine zis un „poem”, cu ghilimele, citind sacadat şi pe
sărite indicatori tehnico-comerciali de pe două sticle de apă minerală şi suc.
Dar, un portret insolit îi face Nichita Danilov: „Navigând cu obstinaţie în
fiecare zi pe aceeaşi rută, poetul Dumitru Crudu, zis şi Dumitru cel Crud, caută
să descopere, printre cioburi de sticlă, mucuri de ţigări, frunze căzute pe
străzi, prin praful aşternut pe copaci şi pe trotuare, ”urmele ce duc” la Iisuşii săi răstigniţi
lângă fiecare semafor, dar şi la sine. Poetul ”se ia după propriile sale urme”,
dar nu ajunge niciodată la el, căci urmele sale duc întotdeauna în altă parte
decât acolo unde se află poetul, duc la poezie, la proză şi la scindarea de
sine. Ele duc nu la Dumitru,
ci la Falsul Dimitrie
(titlul celui mai recent volum de poeme al lui D. C.; n. DAD), uneori nici la
acesta. Întotdeauna însă, prin transfigurare, ele duc la noi. Aceasta fiindcă
şi noi, într-un fel sau altul, suntem Dumitru Crudu, alteori doar Falsul
Dimitrie. Poezia sa transmite o stare de încordare ambiguă, general umană. Citindu-i
versurile, ne identificăm până la râs şi lacrimi cu trăirile sale
abracadabrante. Dumitru sau Falsul Dimitrie e un Charlie Chaplin postmodern,
fragmentar, interpretând, la luminile stinse ale rampei aria sublimă a
vagabondului idealist, într-un decor alcătuit din sticle, vase, farfurii
murdare, furculiţe, cuţite şi linguri prăfuite ce joacă pe masă, lângă adidaşii
găuriţi şi coatele goale, care stând într-o poziţie meditativă, în aşteptarea
unei bărbii şi a unor sprâncene împodobite cu mustăţi, încep să joace foxtrot,
blues şi chiar hip-hop. Între tehnica folosită de Chaplin în filmele sale mute
şi poeziile, chiar şi prozele şi piesele de teatru ale lui Dumitru Crudu,
există multe similitudini”.
M-am folosit de aceste rânduri ale lui Danilov
pentru a face trecerea la scriitorul Dumitru Crudu, un scriitor total, ca să
folosim o sintagmă banală şi uzată. El scrie la acelaşi nivel valoric poezie,
proză, dramaturgie. În 1999, împreună cu Marius Ianuş, a întemeiat faimoasa şi
controversata mişcare fracturistă printr-un manifest publicat în ziarul în Monitorul de Braşov, ziar la care lucra.
A publicat cinci-şase cărţi de poezie la edituri din România şi din Basarabia.
E, de asemenea, un interesant dramaturg, în 2003 primind Premiul UNITER pentru
cea mai bună piesă de teatru a anului. Piesele sale sunt jucate în România,
Republica Moldova, Germania, Italia, Franţa, Haiti (!), Camerun (!), Bulgaria,
iar unele dintre ele au fost ecranizate în Italia, România şi Republica
Moldova.
Aici şi acum vreau să comentez romanul Un american la Chişinău (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013), (cel de-al treilea al autorului
după Măcel în Georgia (Polirom, 2011)
şi Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2012), roman din care a
publicat şi revista noastră un savuros fragment. În loc de prefaţă, romanul
beneficiază de o entuziastă şi caldă Scrisoare
către Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton – cuvânt însoţitor la un excelent
roman de pană şi votcă, scrisoare
de la Liviu Antonesei.
Altfel zis, pentru un autor original şi excentric, o prefaţă de la Iaşi pe măsură. Dintr-o notă
a autorului, aflăm şi destinul ciudat şi întortocheat al romanului, peripeţiile
lui de la concepţie, manuscris, până la cartea-obiect ieşită din tipografie.
Cartea a fost scrisă în 1995, dar manuscrisul a fost sechestrat de
„basarabeanul albinos” Anatol în contul unei datorii la chirie de 150 de
dolari, creditor şi manuscris ajungând în cele din urmă în Italia şi
pierzându-şi urma. În aceste condiţii, Crudu rescrie romanul după anii 2000,
rezultând desigur, în mare măsură, o altă carte, poate că mai bună decât cea
iniţială, obţinând de altfel Premiul pentru Cartea de proză a anului 2013 a Filialei Chişinău a
Uniunii Scriitorilor din România.
Romanul este unul scris alert, cu întâmplări
venind în cascadă unele peste altele, că protagoniştii abia mai fac faţă
ritmului. Firul roşu al naraţiunii (la persoana a treia şi la timpul prezent, deci
la modul clasic şi realist din acest punct de vedere) e trasat de personajul
principal Anton Şleahtiţchi, basarabean la origini, tânăr ziarist la Braşov la mijlocul anilor
’90, personaj în care ghicim, fără mari complicaţii, un alter-ego al autorului
descris în primele rânduri de mai sus. Viaţa cotidiană a tânărului Anton se
desfăşoară între reportajele şi anchetele pe care le scrie pentru ziar,
cenaclurile literare pe care le frecventează, urmate de beţiile de fiecare
seară din cârciumile de cartier ale Braşovului şi idilele cu studente şi
ziariste românce sau basarabence, idile în care protagonistul pune mult suflet
şi din care iese mai mereu foarte răvăşit sufleteşte. În permanenţă, Anton este
hăituit fie de creditori, fie de cei înnegriţi în cerneala Monitorului de Braşov. Este partea de roman în care se realizează
nişte portrete de fete ale zilelor noastre absolut memorabile: ciudata şi
bizara Lora( „fata aia cu sâni mari, blonda aia cu trup dulce şi cu picioare
muzicale şi foarte lungi şi/../ ţâţe tari ca alcoolul”, mai puţin bizara, şi
mai curând mămoasa Olga etc. Până aici avem de-a face cu o naraţiune în
spiritul prozei tinerilor furioşi (Angry Young Men) din Anglia anilor ’50.
Încet-încet, cursul vieţii agitate, dar altfel obişnuite, al lui Anton se
intersectează cu nişte personaje mai ciudate, mai dubioase şi chiar
periculoase. Unul dintre acestea este americanul Martin, originar din Chicago, sosit
iniţial la Braşov,
apoi condus de Anton, în schimbul unei sume de bani suportată de un patron
braşovean, la Chişinău
– „ca să descopere adevărata viaţă”. Pe tot traseul, Anton trebuie să înfrunte
pe un fel de „raket” basarabean care vrea să-l jefuiască pe american. Nimic din
ce e sordid în materie de cârciumi, de apartamente închiriate, de case din
satele basarabene, nimic din toate acestea nu-i e străin lui Dumitru Crudu cel
blând.
De vreo două decenii, între generaţiile de
români s-a căscat un abis de neexplicat, un abis de ordin moral, dar şi între
modul de a exista cotidian între cei pe care i-a prins revoluţia din 1989 la
tinereţe şi maturitate şi copiii revoluţiei. Ei bine, nimeni nu prinde mai
aplicat în pagini de proză modul de viaţă al tinerilor români şi basarabeni decât
Dumitru Crudu în romanul său. Într-o devălmăşie democratică, în naraţiunea aceasta
convieţuiesc personaje absolut fictive cu unele la limita dintre ficţiune şi
realitate şi cu altele cu totul reale: Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Al.
Cistelecan, Gheorghe Crăciun…, descrise în scene savuroase, dar după meandrele
empatice sau nu ale autorului.
Romancierul Dumitru Crudu nu este ceea ce s-ar
numi un stilist, chestiune care ţine probabil de strategie epică, acribia
stilistică tăind, după toate calculele romancierului, din veridicitatea
acţiunii. Naraţiunea este colocvială, savuroasă prin transpunerea fonetică a
limbajului personajelor, mai ales a celor din spaţiul basarabean, prin
cuvintele rare, dacă nu pur şi simplu inventate: „pipicoasa aia roşcată”; „nu te mai gurguia atâta; „epilogă
(verb la perfect simplu; n. DAD) Anton…”; „vagoanele alea chifteau (verb la imperfect; n. DAD) de lume…”; „Romulus îşi bovină (verb la perfectul simplu; n.
DAD) ochii…” etc.
Ca şi prietenul său Nichita Danilov, Dumitru
Crudu nu-şi struneşte mai deloc imaginaţia, suprarealitatea fiind descrisă ca o
realitate autentică. Ajuns în satul său basarabean, după ce i se fură actele şi
banii la Chişinău,
Anton zace, dar şi consemnează câte o întâmplare suprarealistă: „În aşteptarea
paşaportului, moţăia în pat ore întregi şi zilele curgeau otova. Tatăl său
spărgea lemne în curte sau din când în când mai intra în camera sa şi îi
povestea ba una, ba alta. Într-o zi, nitam-nisam îi povesti cum, după ce băuse
spirt cu căldarea acum o săptămână, îi ţâşniră flăcări pe gură şi pe nas şi
mamă-sa îi vărsă o căldare de apă pe cap, dar pălălaia aia se făcu şi mai mare
şi el răcnea ca un apucat şi atunci îi sări în ajutor o vecină, tanti Zina,
care ştia ce-i de făcut în cazurile astea şi-şi sumesi fusta şi i se pişă în
gură şi aşa îi stinse focul care-i pârjolea corpul pe dinăuntru…” În aceeaşi
notă, protagonistul Anton, într-o dimineaţă, mahmur fiind, vomită într-un
lighean trandafiri şi mulţime de petale de trandafiri… Sau, în sfârşit, o scenă
la graniţa dintre suprarealism şi onirism: „Aţipind abia spre dimineaţă, Anton
visă că doarme în casa domnului Doboş şi că, la un moment dat, se trezeşte,
deschide uşa balconului, dă într-o parte capacul coşciugului şi scoate de acolo
o roată de salam, dar, când e gata s-o bage în gură, acesta îl pocneşte cu o
ghioagă peste degete…”
Poet, dramaturg, romancier, Dumitru Crudu de la Chişinău este, fără
îndoială, unul dintre cei mai originali şi valoroşi scriitori români afirmaţi
în anii 2000.
(cronică apărută în revista Argeş, nr. 10/octombrie 2014).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu