miercuri, 22 octombrie 2014

Ţăranul filosof

      Citesc aproape zilnic din masivul jurnal al lui Ion Lazu, jurnalul ultimului deceniu ceauşist: Vreme închisă. O notă din 20 mai 1980 e o adevărată proză concentrată în câteva rânduri. O reproduc cu plăcere:

       "Ţăranul filosof care plângea privind stelele. Căsătorit cu o frumoasă care îl sufoca pur şi simplu cu drăgălăşenia şi în schimb neglija gospodăria. O lasă şi ia una urâtă şi harnică foc, dar asta îl înşela cu vecinul. O ţine de vorbă toată noaptea şi femeia prea obosită, ca prin vis, recunoaşte că l-a înşelat. Acum bucovineanul nostru are el însuşi o amantă, "spurcata din vale", cum o numeşte cu ciudă soţia; se duce primăvara să-i are şi ei; de Anul Nou aceea îşi trimite fetiţa cu sorcova, soţia ştie că e fata bărbatului ei..."

6 comentarii:

Ion Lazu spunea...

Tot autorele: Fiind vorba de o însemnare făcută la Tg. Jiu, în mai 1980, ar mira pe cineva să spun că de fapt povestea țăranului filosof bucovinean, cum și reiese din text, o auzisem îcă în anul 1964, relatată de o tânără șantieristă la ridicarea funicularelor din zona Vatra Dornei, și care stătuse în gazdă la localnicul respectiv. I se întâmplase să o audă cu exact 10 ani înainte, deci în 1954... De ce o va fi impresionat pe bucureșteancă? De ce am învârtit în cap această poveste vreme de încă 16 ani, până să o notez? Probabil am vrut să dau de-o parte subiectul...Ca să-i vină rândul la discuție abia acum, la împlinirea a șase decenii.... Desigur, întâmplările fiind mult mai vechi, de prin tinerețea bătrânului povestaș... Și iacă-așa mergem mai departe, din poveste în poveste...
Poate ar trebui să vin în față cu o altă însemnare, luată de data asta ”pe viu”, după discuția cu un sătean dintre Obcinele Bucovinei, stând noi doi la voroave, la capătul unui podeț peste firul de apă al Moldoviței, în vara lui 1997. Dar găsesc eu acum, pe loc, fragmentul cu pricina, ca să fiți martori la frumusețea incredibilă a sufletului și minții unui țăran, ca să înțelegeți cât de cât fascinația mea în prezența Omului în stare pură?
Lazu

Augustin spunea...

Da, acesta e destinul poveştilor, ca şi destinul oamenilor şi, în definitiv, al lumii...

Şerban Tomşa spunea...

Admirabilă postare, minunate comentarii! Dacă aș fi fost în locul țăranului, aș fi păstrat-o pe soția frumoasă și iubitoare...

Augustin spunea...

De acord, dragă Şerban. Dar, noi suntem idealişti, ţăranul din Bucovina gândea altfel. Dragostea lui, probabil, era un apendice al gospodăriei!...

Ion Lazu spunea...

Foarte onorat de aprecieri, de comentariile empatice. Sigur, e o poveste veche de 6 decenii, spusă din gură-n gură, ajunsă în fața noastră abia acum... Dar aș sublinia faptul că țăranul, el însuși spre senectute, relatează întâmplări cu cele trei femei ale vieții sale: una la prima tinerețe, alta după niște ani, iar a treia dinspre anii 50 ai vieții sale. Căci fetița Spurcatei din vale - spurcată cu accent pe u din prima silabă, cum se pronunță în Bucovina - are vreo 10 anișori, dacă se încumetă să urce dealul cu sorcova, în toiul iernii din Nord. Omul nostru, fie el trecut de 60 de ani, dar harnic și cu religia muncii în oase, încă îi mai ară ogorul, primăverile. Acum: ce-ar însemna că noi suntem idealiști, iar pentru țăranul acela dragostea e doar un apendice al gospodăriei? Nu luăm ad-literam diagnosticul lui DAD, deși e o vorbire metaforică, nu? Fapt e că prima nevastă, cât de frumoasă nu știm, oricum frumoasă prin comparație, însă drăgăstoasă și deloc muncitoare, îl va fi trezit din idealism pe tânărul gospodar, el n-a reușit s-o clintească din lenea ei generalizată, nici cu vorba bună, nici altfel. Cât poți să adori o creatură care te duce fără ezitare la ruină?! S-a lehămesit de dânsa, îndrăgosteala s-a dus. Nu de flori de măr i-a arătat ușa. A luat alta, harnică dar urâțică - trebuie să ni-l imaginăm pe bătrân stilizând lucrurile, față cu orășeanca ce-l asculta cu gura căscată. Că noua nevastă și-a găsit gagic în vecini, asta pare să pună capac la toate. Urâtă și cu gagic... Și omul nostru, nu lipsit de metafizică, emoționat peste poate vara, în nopțile când contempla bolta înstelată, fără a produce fraze tip Levin, și-a găsit în fine un suflet pereche, o iubită din vale, care i-a dăruit o fetiță și nu s-a mai încurcat cu altcineva. De ce n-ar fi idealist un astfel de sătean? Oricum, ne e nouă mai greu să înțelegem și sinceritatea unui țăran, dar și ipostazele lui față cu Nemărginirea, căci de unde la bucureștean sentimentul botei nstelate?! Și tot așa, a nu se ignora faptul ca atare că inima omului e mai mare ca roata Carului Mare, cum spunea soră-mea.
Iar ce avem noi de discutat nici măcar nu e povestea spusă de bătrânul țăran-filosof, înregistrată pe bandă magnetică, ci e povestea entuziastă a tinerei orășence, care - relatându-mi selectiv, știa ea cam cu cine are aface...un june condeier prezumțios, credul este poate...
Lazu

Ion Lazu spunea...

Dragă Dle DAD și Dragilor, am ezitat mult asupra răspunsului la întrebarea dacă este sau nu este cazul să duc până la capăt relatarea împrejurărilor ce se/mă leagă de povestea țăranului filosof, cea pe care DAD a avut amabilitatea să o scoată din massa jurnalului meu ”Vreme închisă -1979-1989” și să o posteze pe-al Domniei sale blog. Când ar fi foarte simplu să mă mulțumesc cu ce am reușit deja să spun, inclusiv specificarea că, departe de a fi vorba de o relatare pe viu, dimpotrivă este o poveste mediată, cu sublinierea că accentele pot proveni de la tânăra tehniciană care a ascultat istorisirile bătrânului găzdac bucovinean. O premeditare ar fi de văzut chiar în faptul că a ținut să imite pronunția gazdei sale privind-o pe rivala din vale... Nu l-am scos nicidecum din ecuație nici pe bătrânul cel trecut prin atâtea, deci înțelepțit, dar și hâtru din fire.
Însă totuși, despre altceva va fi vorba acum: despre faptul în sine că tânăra șantieristă a reușit să mă seducă in integrum - și nu pentru câteva săptămâni, ci pentru ani buni. Așa se face că unele dintre prozele scurte cu care am debutat în 1970: ”Ningea în ochii ei albaștri”, o au ca protagonistă. Apoi și micul roman din 1971 ”Despre vii numai bine”, text ce i s-a părut lui Sorin Titel scris ”sub fascinația iubirii”. Nu m-am oprit aici, fie că era în continuare vorba de fascinația iubirii ca atare sau despre fascinația unei personalități accentuate. Am scris în următorii 2-3 ani un roman temeinic, care însă a fost blocat de cenzură și, trecând din editură în editură, cu tăieturi crâncene, hăcuit fără milă, a apărut (grație și Gabrielei Negreanu) abia în 1983: ”Curtea interioară”. Nu era vorba că ar fi deranjat prea tare tonul elegiac al scrierii mele romanești, ci nimerisem pe lista neagră din cauză că la Europa liberă se făcuse mult caz de felul în care descriam (în Despre vii...) cartierele muncitorești ale Capitalei. În 1980 când notam despre țăranul filosof, dădeam deoparte o poveste legată de Bucovina, încercând să mă gândesc la altceva. Dar de fapt, în roman, deja tranșasem lucrurile: părăsit fără explicații de femeia iubită, personajul meu pleacă să o recupereze - unde oare? - nicăieri în altă parte decât la Vatra Dornei, de unde pe vremuri orășanca venise cu povestea țăranului plângând la stele... Și nu numai că pornește la drum fără să aibă cea mai vagă informație privind adresa fugarei, dar o și găsește acolo. Cum numai în romane, veți zice. . Totuși, zilele astea, gândindu-mă la ”Curtea interioară”, călătoria cu trenul la Vatra Dornei era singura scenă de care-mi aminteam cu maximă precizie: sub semnul poveștii cu țăranul filosof. Mai departe scrie-n carte.
Lazu