Suceava, redacţia ziarului judeţean Clopotul,
o lună iunie de la sfârşitul anilor ’60. Tânărul şi bărbosul ziarist Alexei
Nordinski soseşte în biroul său puţin după ora opt, adică mult mai devreme
decât de obicei, lucru ce pare să-l mire pe colegul său mai în vârstă, George
Davidovici, supranumit Bădia.
„Ce-ai păţit, măi baiete, de vii ca niciodată, cu noaptea-n cap?”
„Bădie, ştii să tălmăceşti visele?” îl întreabă direct şi preocupat
junele gazetar.
„Ei, mă pricep întrucâtva…”
„Uite, toată noaptea am visat un urs mare şi fioros…”
Bădia Davidovici şi-a mişcat cu arătătorul ochelarii pe nas în jos,
privindu-şi colegul pe deasupra lentilelor, cu nişte ochi vioi, cu o undă de
ironie, întrebându-l curios puţin mai târziu:
„Se căca?”
„Da, se căca, mamă-mamă, parcă scotea salam Victoria pe cur!…”
„Mda! zice Bădia lămurit. Ai nişte bani la tine de-o sticlă-două de
vin?”
„Am”.
„Atunci, dă-i bataie, scrie-ţi în două ore ce ai de scris, că mergem la
un şpriţ”.
Alexei îşi scria articolele la maşina Consul, cu fruntea asudată, şi din
când în când privea spre fereastră, de unde i se părea că-l privesc doi ochi de
urs.
La ora zece fix, cei doi descindeau pe terasa însorită a restaurantului
Zimbrul. Au cerut un platou cu gustări reci şi o vodcă, pigulind-ciugulind în
tăcere sălămior, caşcaval presărat cu piper, un cremvurşt, o măslină, o felie de
castravete şi sorbind din vodca rusească. Apoi, au cerut vin sec de Cotnari.
Alexei respecta tăcerea colegului său cel mai înţelept decât Dalai Lama, deşi
era mai nerăbdător decât o fată mare. Mai spre prânz, când soarele era deja în
crucea cerului, şi când i se părea că zimbrul din zidul restaurantului îl
privea cu ochi de urs, Bădia îi zice:
„Măi baiete, ascultă bine, nu cumva să faci infarct… Zici că ursul era
voinic şi se căca uitându-se la tine?”
„Da, bădie, cum te văd şi cum mă vezi”.
„Atunci să fii pregătit. Vei avea, nu ştiu când, mâine, poimâine…, bani
câţi n-ai văzut în viaţa ta la un loc şi câţi n-ai câştigat tu în cinci-şase
ani de când eşti la ziar...”
„Hm! face Alexei neîncrezător, asta-i pielea ursului din pădure?”
„Nu, nu, să crezi!” îi zice Bădia calm şi hotărât.
Când a intrat în holul blocului, Alexei era preocupat de un singur
lucru: să ajungă la baie înainte de a da ochi cu Varvara, soţia lui, care
desigur l-ar fi citit imediat că e puţin matrafoxat şi l-ar fi cicălit că iar a
băut, să ajungă la baie neobservat, îşi zicea, şi să se spele pe faţă cu apă
rece, să se învioreze, să se spele pe dinţi, să se parfumeze, eventual, să-şi
schimbe mirosul de cârciumă… Dar, nici o nădejde, cum a răsucit cheia în yală,
soţioara lui Varvara era deja în hol. L-a primit cu braţele deschise, la
propriu, l-a sărutat pe buze, pe barba neagră ca pana corbului, pe obraji şi pe
frunte şi l-a dus aşa, giugiulindu-l, la masa din sufragerie, pe care se afla
faţa de masă de sărbătoare, pâinea feliată, farfuriile şi tacâmurile aşezate ca
la restaurantele franţuzeşti, o sticlă de whisky, o cupă de cuburi de gheaţă.
Uluirea lui era mai mare decât în faţa celor doi ochi fioroşi de urs. Varvara
cea blondă şi planturoasă şi ţâţoasă a turnat în pahare, au ciocnit şi-au
sorbit din licoarea rară. Apoi, doamna lui Alexei a trântit în mijlocul mesei
un platou cu un gâscan rumenit la cuptor. Au luat ei prânzul romantic, stropit
la sfârşit cu o sticlă de cabernet, după care Varvara l-a împins încet pe soţ în
semiîntunericul dormitorului, a strigat „Surpriză!” şi-a aprins lustra. Într-adevăr,
era o surpriză. Patul conjugal era tapetat tot-tot în albastru cu bancnote de
100 de lei, covorul de asemenea, ţolul de pe perete – la fel. Sută de sută ca o
tapiserie uriaşă, mii de ochi ai lui Bălcescu îi priveau din toate părţile, din
toate colţurile dormitorului. „Sst!” a răspuns ea întrebărilor uimite din
privirea lui Alexei, punându-i apăsat degetul pe buze, descheindu-i nasture cu
nasture cămaşa şi trăgându-l peste ea pe cuvertura de hârtii albastre… S-au
iubit ca-n noaptea nunţii, ea mângâind cu tandreţe, în timpul actului, hârtiile
albastre de pe pat… Iar pe fereastra dormitorului îi priveau doi ochi căprui de
urs.
Ursul din vis care îi adusese lui
Alexei de la o editură bucureşteană – pentru romanul său de debut - onorariul
cât contravaloarea unei case. A avut o a
doua lună de miere cu planturoasa şi blonda lui consoartă, lună încheiată brusc
cu un divorţ zgomotos, după ce Varvara îi aruncase în chiuvetă cei 30 de
mililitri de vodcă de pe fundul sticlei cu care trebuia să se dreagă într-o
dimineaţă… Ei, dar asta-i altă poveste, cu alţi ochi de urs, mai negri, mai
căprui…
(povestire apărută în cel mai recent număr al revistei Vatra din Târgu Mureş)
2 comentarii:
Memorabilă povestire! Mi-ai luminat noaptea, chit că îl citesc pe Bukowski. :)
Dragă Şerban, mulţumesc că m-ai citit şi că mă încurajezi. Dar, Bukowski e genial. Povestirea publicată de tine pe blog, numai şi aceea ţine loc de o operă. Şi poemul publicat azi-noapte este excelent. Am să-l (re)citesc şi eu.
Trimiteți un comentariu