Romanul unei lumi bolnave

         Joia trecută, la Festivalul  Naţional de Literatură "Marin Preda" de la Alexandria şi Siliştea Gumeşti - printre altele - a fost lansat şi romanul cel mai recent  al lui Ştefan Mitroi. În compania unor personalităţi remarcabile (Sorin Preda, Horia Gârbea, Ana Dobre, Gheorghe Stroia, Corneliu Ostahie etc.), am vorbit şi eu despre roman. Dar, cum am spus vorbe mai mult sentimentale şi de circumstanţă, reiau aici cronica la roman apărută săptămâna trecută în Argeş nr. 9/septembrie 2014:

         Ştefan Mitroi s-a afirmat încă din ani ’70-80 ca poet interesant, alături de ceilalţi tineri poeţi optzecişti, publicând sporadic în puţinele reviste literare ale vremii şi fiind cadorisit cu premii. În paralel, a fost redactor-şef de reviste studenţeşti, iar în decembrie 1989 a fost ales redactor-şef al cotidianului Tineretul Liber, ziar născut în zilele revoluţiei din Scânteia tineretului. După 2000, precum alţi poeţi colegi de generaţie, Mitroi s-a convertit la roman. Am mai scris aici despre unul din romanele sale cu un titlu uşor şocant: Dacă Dumnezeu ar muri.

         Acum – după alte romane, unele recompensate cu premii naţionale, dar şi europene – publică încă unul cu un titlu nu mai puţin original: Să locuieşti într-un lătrat de câine (Tracus Arte, 2014). Poate că nu la fel de originală este lumea cărţii, fiind una din preajma noastră, una pe lângă care trecem indiferenţi sau în cel mai bun caz neputincioşi: lumea copiilor străzii şi ai canalelor din preajma Gării de Nord, cea care a dat pâine de mâncat televiziunilor occidentale în anii ’90, ba chiar mai dă şi acum. Fauna aceasta nu e originală, dar viziunea narativă a lui Ştefan Mitroi – da. Lumea aceasta este văzută prin ochii unui protagonist al străzii, prin ochii unui înger nevinovat, candoarea întruchipată. De fapt, aceasta, candoarea, dă tonul naraţiunii. Naratorul este un copil de vreo 10-11 ani, un copil fără identitate, dar numit convenţional Nelu, spunându-i-se însă mai ales cu diferite apelative: „Mucea, mucosul, căcat cu ochi, prostul, căcăciosul, păduchiosul, aurolacul, orfanul, tebecistul”… Monologul interior de o sută şi mai bine de pagini trimite întrucâtva la cel din De veghe în lanul cu secară al lui Salinger. Candoare, candoare, candoare. Modul lui de a vedea lumea este unul cu adevărat impresionant şi înduioşător. Un copil care nu şi-a cunoscut mama, tatăl, bunicii, rude, casă, cămin, şcoală etc. vede lumea cu o seninătate tristă, ca să zic aşa, incapabil de a face deosebirea dintre bine şi rău, trăind cum dă norocul de zi cu zi, fără a-i trece vreodată prin minte să se plângă de una sau de alta, trăind totul ca-ntr-o cotidiană joacă tragică. Măcar el trăia aparent insensibil la totul din jur, spre deosebire de colega lui de suferinţă Pişpirica, fugită de la casa de copii pentru că nu suporta dragostea...de fabrică. Întrebată de directoarea casei de copii dacă-i lipseşte dragostea celor din jur, îşi răspundea că nu, nu lipsea, „numai că era ca de fabrică. N-o simţeai venind de la oameni. Toate doamnele de acolo ne iubeau cu dragostea asta. Nu cu dragostea lor personală, aşa cum se întâmplă cu ai tăi. Nu mă puteam preface că-mi place şi o ştergeam ori de câte ori se ivea ocazia”.

         Tot universul lui Nelu-Mucea este cel format din Semafor, Coniac, Ţâţoasa, Pişpirica, Şchiopul, Filosoful, Plutonierul Grămadă, plus Sobiţă, Piticu, Vedetă, Usturoi, plus un câine maidanez, prietenul său cel mai bun în lătratul căruia locuieşte imaginar („Nu te necăji, mi-a spus el – câinele, n. DAD – văzându-mă atât de abătut. O să locuieşti în lătratul meu de azi încolo.”), altfel locuind cu toţi ceilalţi în canal, pe stradă, într-un tren de pe o linie moartă din Gara de Nord sau chiar în vreun tren aflat în mişcare în lungul şi latul ţării, trăind în singurătatea lui cu totul originală: „Este nevoie de o lume întreagă ca să fii singur. N-ai cum să fii singur de unul singur!”. El trăieşte altfel „în gând”: „Aş fi tras şi eu un fum. Ceea ce am şi făcut până la urmă. Dar în gând. Am fumat o ţigară întreagă în gând. Gândurile mă ajută mereu să obţin ceea ce-mi lipseşte. Când îmi e foame, mănânc în gând. Când nu mai pot de frig, mă-ncălzesc rapid în gând. Tot aşa, în gând, stau de vorbă cu sora şi fratele meu mai mic…” Iată lumea ideală a unui copil al străzii!

         Naratorul (că Nelu mi se pare impropriu să-l numesc, iar Mucea e un apelativ jignitor după ce-l citeşti în roman, el fiind în fond un Candid minor de-al lui Voltaire), naratorul, ziceam, trăieşte parcă spre a da definiţii lucrurilor din jur. Aici, romancierul devine un excelent psiholog al sufletului de copil, mai ales al celui bătut de soartă. Iată ce zice Nelu: „Trenul e atunci când e frig şi stai în dreptul unui geam iar prin faţa ta trece tot întunericul” sau: „Somnul este atunci când îţi trece cel mai repede foamea. Mai repede chiar decât mersul trenului” sau, memorând zisele unui om matur al străzii căruia i se zice Filosoful: „Copil, zice el, e atunci când îţi lipsesc aproape toţi anii din viaţă. Lipsa asta are legătură cu naşterea. Omul se naşte cu toţi anii lipsă. Începe să-i adune după aia. În asta şi constă viaţa” sau această apoftegmă absurd/logică: „Linie moartă e atunci când poţi ajunge oriunde cu un tren ce stă tot timpul pe loc” sau: „Bruma e atunci când cineva vrea să-ţi spună o poveste şi-i albeşte părul pe la tâmple”. În sfârşit, autoprezentarea lui: „Copil al străzii e atunci când cerul este toţi pereţii în care locuieşti”.

         Spre deosebire de Veghea în lanul de secară despre care am amintit mai sus, Să locuieşti într-un lătrat de câine are şi o importantă dimensiune onirică. Un adevărat poem avangardist găsim în starea dintre veghe şi somn din canal a naratorului: „Frate-mio crescuse mare, într-adevăr. Ţinea în braţe biserica de pe Griviţa… Să ai grijă, i-am strigat, să nu-ţi scape din mâini, că se alege praful de ea… Asta nu este o biserică pentru sfinţi, muceo, l-am auzit pe Câine spunându-mi în gând. Cu glasul lui însă, nu al soră-mii. Aceasta, de sor-mea zic, era la fel ca mai înainte. Nu ca mai înainte să se facă în şobolan, ci mai înainte de a avea mustaţă. Îşi luase înapoi ţâţele de la acela şi se uita năucă la cum se pupa plutonierul Grămadă cu şobolanul, care era chiar Nelu. Dar mai mare, din ce în ce mai mare, întrucât creştea întruna, că-l rugase mai devreme pe frate-mio să-l lase pe el să crească în locul lui…” (obsesie freudiană!).

     Să locuieşti într-un lătrat de câine este romanul original al societăţii româneşti de astăzi, un roman de trimis la UNICEF să se mişte lucrurile, iar dacă nu se vor mişca nicicum problema lui Mucea şi ai lui va rămâne nerezolvată pe veci.