În revista on line Prăvălia culturală pe iunie 2014, Cornel Mihai Ungureanu publică acest interviu cu subsemnatul:
“Fac
notaţii despre moarte pe hârtiuţe, pe unde mă aflu. Ajuns acasă, le pun într-un
plic A4 şi când acesta devine „borţos” se naşte o carte”, mărturiseaţi, domnule
Dumitru Augustin Doman, la o întâlnire în Craiova, invitat la „Scriitori la Tradem”. Cum şi când a
apărut această muză, această apropiere consacrată deja în „Meseria de a muri”,
„Moartea noastră cea de toate zilele” şi în volumul despre care nu ştiu dacă e
finalizat sau poate chiar a apărut, „Moartea de după moarte”?
Ultimul este
aproape gata. Doamna aceasta platinată şi vioaie şi care ia toate formele
apetisante ale existenţei mi-a devenit muză poate dintotdeauna şi pentru
totdeauna. Ce-mi place să mă joc cu ea, s-o sâcâi, s-o gâdil, s-o înduplec,
hlizându-mă, să mă mai lase un ceas, o oră, o secundă, că – chipurile! – mai am
ceva important de zis. Pe naiba! Cred că-i o prostănacă dacă-şi închipuie că eu
chiar mai am ceva important de spus!
Credeţi că se va rupe la un moment dat legătura cu
ea (cu muza) sau e „pe viaţă”?
E atât de târziu,
că nu ne vom mai desprinde unul de alta până…viaţa ne va despărţi!
„Dacă
moartea e implacabilă, dacă n-avem scăpare, măcar să ne luăm libertatea de a ne
juca, de a ne hârjoni cu ea”, spuneaţi într-un interviu, după ce apăruse
„Meseria de a muri”, „o carte veselă, iresponsabil de voioasă despre moarte”,
cum o caracterizaţi. În alt loc, povesteaţi cum a probat bunica dumneavoastră
un sicriu, la 50 de ani, cum s-a aşezat în el cu mâinile pe piept şi au jelit-o
cunoscuţii la o „pomană de viu” devenită repede petrecere în toată regula. Avea
să moară la 87 de ani, dar întâmplarea mi-a amintit o istorioară din atelierul
de tâmplărie al bunicului meu, cu un ucenic care a probat şi el un sicriu pe
care tocmai îl făcuseră pentru cineva. Ucenicul a murit, două zile mai târziu,
într-un accident stupid. Vă e teamă de moarte? (nu neapărat a dumneavoastră)
Nu spunea Camus (mă rog, personajul lui!) că ce contează când mori dacă tot
trebuie să mori? După 50 de ani începe coborâşul, că-ţi place sau nu. Şi ce mai
contează dacă prăbuşirea definitivă e la 60, 70 sau mai ştiu eu când?! Mama are
aproape 80 de ani şi zilnic o sun la telefon, iar ea-mi răspunde de la tăiat de
vie, de la săpat de vie, de la cărat un salcâm cu spinarea din pădure pentru
iarnă. Iar eu mă prefac a o certa, dar mă bucur că nu are crize de sciatică aşa
cum am eu, şi o iau de model pentru dinamica ei meritorie.
Ce vă sperie?
Nimic esenţial. Mă sperie, să zicem, supărarea pe mine a uneia din cele
cinci şefe ale mele. Şefa/muza aceea fatală nu mă sperie mai deloc.
Îmi spuneţi o întâmplare
care v-a pus la grea încercare? Puteţi imagina una care v-ar face să vă
cunoaşteţi limitele?
Ei, aici sunt în încurcătură. O adevărată „grea încercare” nu cred c-am
avut şi mă rog la Bunul Dumnezeu
să nu-mi facă parte de vreuna. Sunt atât de sărac, trăiesc de pe o zi pe alta,
încât dacă aş avea parte de o asemenea încercare, aş avea o singură opţiune: să
mor. Aş face-o împăcat. De pildă, dacă mi s-ar dezvălui mâine că am o boală
incurabilă, dar pe care aş trece-o – totuşi – cu vreo 10 000 de euro, nici nu
m-aş deranja să aflu de unde aş putea procura banii ăştia. Aş procura mai
curând un biberon pe care mi l-aş umple cu o tărie (palincă, votcă…) şi aş
aştepta pe doamna aceea lungit în pat şi meditând la lumea ei, eventual făcând
şi mici notaţii, dacă mâna-mi mai fi disponibilă.
„O sun
la 7.30 pe mama mea de 79 de ani. Îmi răspunde din mijlocul pădurii din Podişul
Mehedinţi”. Aţi copilărit acolo? Ce fel
de copil eraţi? Ce era în jur?
Am copilărit acolo. Plimbam pe câmp o capră neagră cu coarne şi cinci oi,
citind în clasa a şasea Demonii lui
Dostoievski. Capra mi-a mâncat ficaţii. Pe cât de blânde şi de proaste erau
oile, pe atât de drăcoasă era capra. Într-o dimineaţă când s-a răzvrătit peste
poate, de nervi i-am tăiat un picior cu o seceră aruncată de la distanţă. Am
plâns de mila ei vreo săptămână, apoi am mâncat, ca-n Labiş („mănânc şi
plâng!”), friptură din ea. Altfel eram un copil prost, care – instruit de
vecinul şi cel mai bun prieten al meu, cu patru ani mai mare – luam câte un sac
de cărţi de la biblioteca din comună pe care le tocam, precum azi copiii
internetul, şi dădeam seamă de ce înţelegeam sau nu lui Mihai Dobrescu,
prietenul de mai sus.
Spuneaţi undeva că încă de
la 16-17 ani aveaţi conştiinţa că sunteţi scriitor. Cum aţi ajuns la ea? Ce
scriaţi? Ce citeaţi?
De citit, citeam nesăţios. La vârsta aia citeam ore întregi la Biblioteca Judeţeană
Mehedinţi, romancieri, îndeosebi români contemporani, de la A la Z. De scris, mare lucru nu
prea scriam. Dar, aveam impresia, ce impresie!, aveam convingerea că sunt
scriitor. Bine că nu mă întreba nimeni, că altfel aş fi fost un preţios
ridicol.
Există
cărţi ale unor autori cunoscuţi de atunci, pe care le-aţi putea numi nocive?
Sunt cărţi care apar astăzi despre care aţi spune, chiar dacă în alt sens,
acelaşi lucru?
Nu, nocive nu! Poţi spune despre cărţi că sunt proaste au ba! Dar, cărţile
nu sunt nocive. Totul e să ai discernământ, intuitiv sau analitic, la
întâlnirea cu ele. Nocive nu sunt nici măcar cărţile Marchizului de Sade.
Ce a urmat după absolvire? Cum au fost
acei ani, în plan personal? Care era atmosfera?
Atmosfera era tot mai irespirabilă. Publicam tot mai greu, dar scriam încă,
nu înţelegeam perfect ce se întâmplă. Din 1985 până la revoluţie n-am mai putut
publica nicăieri. Şi, mi-am consumat energia, citind integral Balzac şi scriind
un dicţionar al personajelor lui. Dicţionar cu care nu ştiu ce să fac acum. Ba,
dacă l-aş avea în versiune franceză, aş cam şti, dar mă rog…
Aţi avut legături cu Securitatea? V-au contactat?
Da, sigur că am avut legături cu doamna asta. După patru ani de stat la Iaşi (exact în perioada în
care prim secretar a fost acolo tovarăşul Iliescu; paranteză în paranteză: în
jurnalul meu din 1978, am găsit după revoluţie o însemnare în genul: „Se
zvoneşte în târg că urmaşul lui Ceauşescu va fi primul nostru secretar!” Cine
putea lansa un asemenea zvon cu 11 ani înainte de moartea comunismului, de
moartea lui Ceauşescu?!) m-am întors la Severin. Revenit,
deci, la Severin,
scriitorul Romulus Cojocaru m-a prezentat la un festival literar lui Ilarie
Hinoveanu, directorul Scrisului Românesc.
Acesta m-a prezentat – la rândul lui – redactorului său de proză cu
recomandarea să-i predau un volum cu povestirile din Luceafărul, Orizont, Convorbiri literare etc. Dl. redactor,
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!, n-a catadicsit să-l citească timp de un
an, iar eu - tânăr, inconştient şi
impetuos – l-am ameninţat într-o scrisoare că-l voi reclama nu ştiu unde… Iar
redactorul mi-a luat-o înainte şi m-a reclamat el la Securitate şi m-am
pricopsit cu un dosar de 277 de pagini pe care mi l-am văzut la CNSAS în 2001. Au fost cinci
ani de calvar. Singurii care m-au pus în gardă că am dosar – înainte de a fi
luat la interogatorii – au fost poeţii Nichita Danilov şi Marian Drăghici, care
au refuzat să dea informaţii „pe linie” despre mine, adică au spus corect, şi
nu în scris, ce cred ei că e Doman. Că adevărul este că nu eram un opozant al
regimului, de ce să mă dau erou! Dacă am fost contactat? Sigur că da. După ce
m-au percheziţionat acasă, după ce m-au dus la Securitate cu toate
manuscrisele, au vrut să mă racoleze. Şi când i-am refuzat a nu ştiu câta oară,
m-am întâlnit la o sticlă de votcă poloneză cu „turnătorul” meu săptămânal
căruia i-am mărturisit: „Dacă unul din ăştia mă mai caută, îl arunc pe
fereastră de la etajul 3!” El a scris asta în informaţia de a doua zi, iar în
dosar am găsit următoarea notă a ofiţerului care se ocupa de DUI: „Să înceteze
încercarea de racolare. Omul e recalcitrant!”
Pregătiţi un volum, „Scriitorii şi
Securitatea”, aţi stat de vorbă cu diverşi confraţi despre o relaţie care încă
stârneşte polemici, controverse, după ce au avut loc, treptat, în ultimii 25 de
ani, deconspirări - despre care unii spun că sunt selective sau parţiale.
Credeţi că se mai poate pune o lumină a adevărului peste aceste lucruri?
Am renunţat la acest volum. Ancheta din revista Argeş este concludentă. Las punerea luminii asupra întunericului
din perioada aceea în seama altora.
„Cu
Ileana Roman am încercat să descoperim turnători cu pseudonim din dosarele
noastre de urmărire”. Printre cei fără pseudonim au fost şi prieteni apropiaţi?
Domnule Cornel Mihai Ungureanu, am în faţă o turnătorie pe care încerc s-o
transcriu, deşi e şi olografă şi agramată:
„Sursa: Străjuică Petru
Primeşte: Cpt. Radu Gh.
Data: 13 dec. 1982
Dosar 3533/00143
Notă informativă
Înainte cu două zile de lansarea cărţii lui (bandă neagră; n.m. DAD; de
fapt fiind vorba de chiar Ileana Roman), a avut loc o petrecere ocazională la
locuinţa acesteia unde au participat: Dumitru Augustin Doman (subliniat; n.
DAD), Florin (activist UTC pe linie de propagandă fost tipograf), …, profesor
de istorie la muzeu şi sursa. (adică, turnătorul; n. DAD).
Pe timpul petrecerii Doman, aflându-se în stare de ebrietate a jignit mai
multe persoane, a aruncat cu un pahar pe fereastră, iar în cele din urmă a
plecat. Tot în casă Doman discutând cu (bandă neagră de la CNSAS; n. DAD) îi spunea că
a fost vizitat de un securist şi că acum n-ar mai accepta o asemenea vizită
decât cu ordinul procuraturii. Odată cu aceste afirmaţii a adus injurii la
adresa securităţii….” Şi tot aşa…
Adrian Păunescu?
Dumnezeu să-l ierte! Că are pentru ce. A fost o mare canalie. Eu am fost în
două rânduri una din victimele sale colaterale. Cum vine tornada şi nu te poţi
opune nicicum. Am câştigat concursul de debut de la Editura Albatros în 1983. S-au
dat rezultatele în toate revistele literare ale vremii. Eram trei premianţi:
eu, Bedros Horasangian şi Dan Petrescu. Dar,
când cărţile noastre erau culese, pregătite pentru calandru, cu coperţile
făcute, Adrian Păunescu împlinea venerabila vârstă de… 40 de ani şi a vrut să
se sărbătorească. A venit cu aprobare de la Comitetul Central
şi şi-a publicat un volum de poezii de 800 de pagini, peste planul editorial
făcut cu un an şi mai bine înainte. A mâncat automat hârtia şi drepturile de
autor (aproape un milion de lei de pe vremea aia) la 12 cărţi. Desigur,
debutanţii au căzut primii. Peste un an, s-a dat un ordin de la cabinetele 1 şi
2 că nu se mai debutează decât în volume colective şi aşa am apărut, în 1985,
trei prozatori într-un volum. A doua oară când m-a spulberat, a fost în
septembrie 1990. Venise revoluţia, începuse revoluţia în presă. Eram angajat la Zig-zag,
gazetă săptămânală condusă de Ion Cristoiu care apărea într-un tiraj între 800
000 şi un milion de exemplare. Aveam un salariu de patru-cinci ori mai mare decât al soţiei mele
profesoare. Adrian Păunescu a tras nişte sfori cu o ticăloşie ieşită din comun până
l-a convins pe patron să-l dea afară pe Cristoiu şi s-a instalat el acolo. Din
cei 25 de redactori, 22 am demisionat. În trei luni, AP a dus gazeta la 100 000
de exemplare şi a fost dat afară. Până la moartea sa, am scris vreo zece
pamflete şi anchete despre mizeriile lui, în gazete şi pe blog. După aceea, am
încetat. Nu voi mai scrie niciodată, poate doar în astfel de evocări.
Paul Goma?
Un scriitor adevărat, un om profund moral, unul care nu acceptă compromisul,
chiar dacă e conştient de consecinţele grave. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut.
O întâmplare cu un scriitor, dinainte de 1989?
V-am spus deja mai multe…
Aveţi nostalgii? Vă lipseşte ceva, cineva din acei
ani?
Fără să fi avut
vreodată, Doamne fereşte!, convingeri comuniste (titlu de revistă în
care au debutat importanţi scriitori ca Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Petru
Barbu, Cristian Popescu!...), am nostalgii din vremurile acelea. Aveam un
prieten minunat în cei trei ani în care am fost profesor suplinitor în secuime,
în orăşelul Baraolt; Nichita Lazăr, profesor de rusă din Carcaliul Măcinului.
Luam un litru de vin, ne puneam undiţele pe umăr şi plecam după-amiaza pe râul
Baraolt la pescuit de cleni şi scobari. Mi-e dor de acele zile de
primăvară-vară. M-am întâlnit cu el la Carcaliu, fiind eu tânăr reporter la Zig-zag şi
documentându-mă în zonă despre o epidemie de holeră. Am mâncat un somn de vreo
şapte-opt kilograme. La câteva luni, am
aflat întâmplător că a făcut infarct pe o stradă a Măcinului şi a murit… Mi-e
dor de el.
Dacă mă uit pe Wikipedia, văd că aţi primit cinci
premii pentru literatură înainte de 1989 şi numai trei după... Pot primi un
răspuns chiar dacă nu formulez o întrebare?
În ce mă priveşte, Wikipedia e depăşită. Cred că
am primit mai multe premii după 1989. Să încerc un efort de memorie: Premiul de
Excelenţă al Direcţiei de Cultură Argeş; Premiul Filialei Piteşti a USR pentru Concetăţenii
lui Urmuz; Premiul Festivalului Avangarda XXII de la Bacău pentru Argeş,
cea mai bună revistă a anului; Premiul Viaţa Românească, tot pentru
revistă, Premiul Convorbiri literare, tot pentru revistă; Premiul de
Excelenţă al Primăriei Turnu Severin… Dar, scriitorii se împart în două
categorii: cei care primesc premii şi cei care oferă. Eu fac parte îndeosebi
din rândul celor care oferă, fiind eu an de an în diverse jurii şi, pe de altă
parte, dând premiile revistei „Argeş”.
Cum aţi ajuns şi de ce aţi plecat – dacă aţi plecat – din presă? Cum era
viaţa de redactor la Zig-zag, Expres Magazin, Evenimentul zilei? Dar
Ion Cristoiu?
De ajuns, am ajuns cum au făcut-o mai toţi
scriitorii tineri în 1990. Toţi voiam să fim în paralel şi scriitori, şi
gazetari. La mine chiar se confundau cele două ipostaze. După ce am făcut în
februarie 1990, împreună cu Marian Drăghici, o gazetă literară – Anul 2000
-, în 50 000 de exemplare, şi după ce ne-a confiscat-o peste vreo lună,
împreună cu contul din bancă, cel de-al treilea partener al nostru, m-am dus la Zig-zag- ul lui
Cristoiu. Când un salariu era de 2000-2500 de lei, eu primeam 8000 plus 800
reportajul, plus 3000 de lei pe săptămână să merg unde doresc şi să vin joi cu
un reportaj despre ce-mi trecea prin minte. În fiecare luni la ora 17,00 mă
opream la Aeroportul Băneasa
şi unde găseam primul bilet de avion, acolo plecam. Joi veneam cu reportajul
senzaţional (semnalat de fiecare dată cu litere de-o şchioapă pe prima pagină),
îl predam, îmi încasam salariul (se dădea săptămânal) şi plecam liniştit la
soţie şi copii la Curtea
de Argeş. La fel au mers lucrurile şi la Expres Magazin,
mai puţin salariul care se înjumătăţise deja. Am făcut parte din echipa care
timp de şase luni a pregătit Evenimentul Zilei, unde am lucrat până în
1997, când a plecat Cristoiu. Aici lucrurile nu mi-au mai plăcut. Cristoiu îşi
începea cariera lui de curluntrist şi de trecător dintr-o tabără în alta cu
mare voioşie. Ziarul a ajuns la tiraj de
peste 700 000 de exemplare, dar era un tabloid unde trebuia să scriu doar ştiri
senzaţionale şi atât. Adio libertate de mişcare. Iar, ultima dezamăgire am
avut-o după ce am creat de unul singur primul cotidian din istoria Curţii de
Argeş, cotidian pe care l-am dus până după numărul 1000. Eu am format ziariştii
din profesoare, elevi de liceu, oameni adunaţi de pe stradă. Răsplata a fost
cruntă: turnătorii la patron, procese intentate de ziariştii formaţi de mine,
daune de 100 de milioane de lei de acum 10 ani… Am stat şomer vreo trei ani,
cultivându-mi grădina cu legume şi scriind despre moartea noastră cea de toate
zilele.
V-aţi gândit să scrieţi o
carte despre acei ani?
Mă gândisem să fac o culegere de reportaje scrise în acei ani, dar să scriu
o carte despre perioadă cui prodest?
Am deja patru cărţi în manuscris şi nu prea mai am nici posibilităţi, dar nici
chef să le public. E pe piaţă o avalanşă de cărţi de toată mâna, că te apucă un
sentiment de zădărnicie să mai adaugi şi tu un titlu, două… Eu am ajuns să
primesc două cărţi pe zi. Cum să te descurci cu cititul lor, nici măcar cu
frunzăritul, cu răsfoitul… Mi-am propus să citesc un roman pe săptămână şi alte
câteva cărţi de poezie şi proză scurtă într-o lună şi pe care să le recenzez.
Dar, îmi rămân vrafuri-vrafuri doar răsfoite în momentul primirii. Plus că
abandonez seara vrafurile astea pentru a mai citi/reciti şi pentru sufletul
meu. Aproape că mi-e jenă să mai trimit şi eu altora propriile cărţi…
Dar să scrieţi altceva decât
scrieţi? (Teatru, scenariu de film sau mai ştiu eu ce?)
Poate că aş încerca dacă mi s-ar comanda, să fie
jucate, regizate etc. Altfel, nu sunt atras neapărat.
Încă urmăriţi zilnic „presa
lu’ peşte”, îmi dau seama din postările de pe blog. De ce?
Să-mi dau seama pe ce lume trăiesc, să fiu la curent cu ce se mai întâmplă.
Dar presa asta a lu’ peşte s-a politizat, a ajuns mai partizană decât
partidele. În fiecare dimineaţă la 5,00, citesc on line, un ziar dintr-o tabără,
apoi pe celălalt din tabăra adversă şi tot aşa, şi mă distrez să văd cum un
ziar face, de pildă, subiect de primă pagină din arestarea unui mogul de presă,
trec la ziarul celui arestat şi nu aflu nici măcar o ştire de zece rânduri. Nu
trebuie să am în minte tabloul acestei lumi suprarealiste, cu picioarele pe cer
şi cu capul prin ierburi şi tufişuri?
Şi de ce scrieţi pe blog? Nu
mă refer la rândurile de jurnal online ori la cele în care vorbiţi despre o
carte, ci la comentarii despre oameni politici, de exemplu. E o igienă, dar nu
e şi o irosire? „Am plicuri cu sute de începuturi de proze, de povestiri, de
nuvele, unele de o pagină, altele de cinci, altele mai stufoase”, spuneaţi
cândva. Sunteţi, deci, aşteptat...
Mă descarc, mă defulez. Pe moment, chiar cred că
pun întrucâtva lucrurile la punct cu micile mele pamflete. Vax! Măcar le dau de
comentat unor prieteni sau cunoscuţi sau multor necunoscuţi.
„Nu sunt un scriitor de cursă lungă, precum
romancierii adevăraţi. Îi admir pe aceşti salahori ai scrisului”. Dar dacă
v-aţi gândi la un mare roman, despre ce ar fi?
Păi, ar fi o trilogie de vreo 1200 de pagini
despre nimic, mă rog, despre Nimic, despre Marele Nimic, despre Nimicul
Absolut. Un fel de istorie a Nimicului, de la Moise până la Iisus şi până-n zilele noastre. Aş ambiţiona cel
mai mare roman istoric, social, livresc, un roman cu adevărat de Premiul Nobel.
Dar, n-am motivaţie, plus că mi-e o lene de mă doare!
„Marele roman are, de obicei, şi mari
dimensiuni”, spunea Llosa. Subscrieţi?
E adevărat, nu asta zic eu mai sus!?
De ce Ivan Bunin?
Aşa s-a
întâmplat, să fie el scriitorul meu de suflet. Nu e de valoarea lui
Dostoievski, nici de cea a lui Tolstoi, pe care l-a vizitat la Iasnaia Poliana şi de ideile
căruia era pătruns. Poate că în viaţă se leagă oamenii prin nişte lanţuri
nevăzute. Bunin a trăit modest, îşi lucra grădina într-un sătuc din Franţa
chiar în momentul când primea telegrama de la Academia Suedeză
că este laureat Nobel. Poştaşul nu-l cunoştea. Sunt şi eu un necunoscut la Curtea de Argeş. Mă rog,
sunt cunoscut nu ca scriitorul DAD, ci ca…soţul Valentinei. Iar Bunin a murit
în 1953, exact când mă năşteam eu…
Canalia cu geniu sau scriitorul mai puţin
talentat, dar onest?
Există şi, şi.
Celine a fost un trădător de ţară, dar un mare scriitor, la noi Eugen Barbu a
fost canalie, dar prozator de forţă… De netalentaţi oneşti e lumea literară
plină. Prefer categoria de mijloc: genii cu caracter.
Aveţi regrete? („Ei, dacă aprofundam eu greaca
veche...”)
Sunt prea bătrân
să mai am regrete, adică să mai am regrete pe care le-aş putea repara.
La ce lucraţi în momentul de faţă? Ce
plănuiţi a mai scrie sau a mai publica?
Sunt în situaţia
că nu lucrez la cărţi, dar ele se scriu singur. Am în calculator o carte de
tablete intitulată Republica lui
Caragiale, pornită de la ideea că România nu există, ea este o republică
pusă la cale de Nenea Iancu la o halbă de bere la Gambrinus. Am o antologie de
proză scurtă de 500 de pagini solicitată de Editura Tipo Moldova. Am, de
asemenea, un pseudojurnal Akaki
Akakievici 2010. Raport de activitate de redactor-şef. În sfârşit, am
terminat volumul al II-lea din Cititorul
de roman, vreo sută de cronici la romane din anii 2000. Şi, încă, Moartea de după moarte, pe care am
publicat-o fragmentar în ultimele luni în reviste din toată ţara. Dar, nu mă
grăbesc să public niciuna din aceste cărţi. Nu am nici posibilităţi certe de a
le publica şi nici nu mai identific bine publicul ţintă căruia să-i trimit
aceste cărţi.
Un vis literar pe care vi l-aţi dori împlinit? Şi
unul din afara literaturii?
Literar/neliterar,
visul meu e să fiu un pensionar bogat (hm!) şi să am un loc al meu într-un colţ
de cafenea din cartier, unde să-mi mut biroul între 10,00 dimineaţa şi 18,00,
să am o carte la mine de citit, şi un laptop la care să citesc presa, să scriu,
în timp ce o fată blondă cu picioare lungi şi fustă scurtă să-mi umplă mereu
paharul cu whisky, cu gheaţă şi să-mi aducă gustări din când în când. Şi acolo
să mă caute şi să mă găsească – între orele 10,00 şi 18,00 – doamna aceea
platinată, dacă se poate cât mai târziu, în cazul în care nu mă uită. Ei, dar
nu mă uită drăguţa, oricât m-aş iluziona eu, nu mă uită...
4 comentarii:
Înterviurile sunt ca acele zdrențe ale sufletului de care ne debarasăm ca la spovedanie, îmi transmitea cineva, în scris. Totuți, când părerile sunt de ambele maluri ale fluviului, numit viața noastră, atâta cât e (care numai curat nu curge), mă gândesc la versurile lui Vasile Tărăţeanu: „Uneori sunt sfânt frumos/alteori-om păcătos,/într-un trup voind să-mpac/la un loc înger şi drac”. Doar când se închide în sine, lumea toată este cu poetul. În rest, suflă vântul cu paguba prieteniei peste gândurile sale. Petre Dumitriu, spune de asemenea în „Ne întâlnim la Judecata de Apoi” Citez: „Lumea nouă era goală, periculoasă, de neînţeles”. Cum o fi fost lumea veche? Nu ne omorâm nici noi s-o înţelegem. De aceea căutăm pe ici pe colo... poate vom întrezări noi câte ceva.
P.S. Interesant interviu. Mă trimite, mult, mult peste acei ani irosiți fără voia noastră.
DAD este un scriitor în piscul carierei sale. A scris şi a publicat frenetic, era de găsit în mai toate revistele literare ale anilor 70-80. Părea de neoprit, de neoprit... Doar printr-o întâmplare nu l-am cunoscut personal, în cele 2 decenii de activitate geologică prin Gorj-Mehedinţi-Caransebeş etc. dar probabil că i-am cunoscut pe toţi colegii de drum, de la Tr. Severin, Orşova, Caransebeş, Reşiţa. A debutat cu brio, a avut şansa unor cărţi împlinite şi bine primite. Scrie, publică, este dăruit cu premiipeste premii; îi publică şi pe alţii, scrie despre cărţile care o merită. Cât despre Securitate, hărţuiţi am fost cu toşi, a scăpat cine a avut un pic de noroc mai mult.
Însă acum e acum: se întreabă DAD, cum şi eu mă întreb: Ce se mai poate face cu manuscrisele care-şi aşteaptă publicarea? Cui te mai adresezi, cui ai mai dori să le trimiţi cărşi, ca să citească, să refere despre. Apar prea multe cărţi, din păcate multe sunt slabe sau şi mai rău de-atât. Am amici scriitori care nu ştiu ce să mai facă, nimeni nu e amator să primească donaţii de carte - nici în cele mai rele coşmare nu m-am temut de aşa ceva...Un critic mi-a mărturisit: îţi iau cartea, o citesc, dar unde să şi-o returnez, căci acasă nu mai am loc de ele...
Mai particip la câte o lansare, din obligaţie, de ruşine, în schimb celor 2 cărţi ale mele din untimul an nu mă îndemn să le fac lansarea. Au trecut lunile, se face anul şi... nimic.
Dar cu manuscrisele pe care trudim precum robii? Cine are nevoie de...? Totuşi, îmi spun, o soluţie ar fi să le public la vreo editură. Este cel mai bun mod de a scăpa de obsesia lor. Să mă eliberez de texte. Să rămân cu pieptul dezgolit în faţa liniei de trăgători...
Ion Lazu
Ai avut/ai o viață fabuloasă, dragul meu. Iar interviurile pe care le-ai dat sunt excepționale. stăpânești la fix arta de a da răspunsuri care să meargă drept la țintă.
Domnilor prieteni, domnilor scriitori, va mulţumesc pentru cuvintele frumoase şi va salut cu drag.
Trimiteți un comentariu