duminică, 23 martie 2014

Daniela Păun, un debut poetic remarcabil



 Daniela Păun a apărut ca poetă anul trecut aşa, pe neaşteptate, ca din spuma mării, ca un fluture alb în vară, ca o margaretă în florile Câmpiei Române. A publicat grupaje de versuri în mai multe reviste din România (chiar şi în Argeş, fără s-o cunoaştem pe autoare!), a luat nişte premii la concursuri naţionale (la unele am votat noi înşine, fără s-o cunoaştem pe autoare!), apoi a debutat editorial cu volumul Embleme şi tranzacţii (Tracus Arte, 2013), volum lansat şi vândut (!) în mare măsură la Târgul Gaudeamus din toamna lui 2013.
Dincolo de titlul acesta prozaic, ca să nu spunem de-a dreptul tehnico-comercial, cartea este una eminamente lirică. Poeta este nostalgică, de-o mare sensibilitate, aşternând în budoarul liric poeme de iubire melancolice, fiind „domnişoara de liceu, nesigură şi însingurată./logodnica unui foc năvalnic ce m-a ars pe dinăuntru/ani de zile la rând”. Deşi Pascal Bruckner susţine că „ dacă astăzi mai există romantism, el este de natură libidinală şi nu sentimentală”, Daniela Păun ţine să întoarcă poezia la sensibilităţile ei de totdeauna şi o face convingător, cu o candoare bine trăită/bine simţită/bine consemnată, intimistă ca-n acest pastel de toamnă: „Cad frunzele/cu nişte zgomote aproape metalice,/în această toamnă bântuită de vânturi despletite,/nişte zgomote pe care doar eu le aud/pentru că sunt aidoma/celor făcute de amintirile mele/despre tine – din vremuri imemoriale./Vreau să le strâng pe toate şi să le dau foc,/privindu-le cum se contorsionează,/în dansul limbilor roşietice,/şi să fac apoi din cenuşa lor/un tuş cu care să-mi tatuez toamna asta pe suflet…” De altfel, din tatuaje, poeta îşi face un adevărat motiv poetic: „”N-am închis uşa după mine când am plecat…/Zorii trandafirii îmi desenau pe piele tatuaje/cu vorbele tale…”
Dar, cel mai bun poem, cel care o reprezintă cu adevărat pe Daniela Păun este cel intitulat O parte din mine: „Mi-ai promis că n-o să doară…//Când mi-a fost smulsă prima aripă,/cerul meu,/din albastru s-a făcut violaceu./Nu te opri, am spus…//Când şi a doua aripă a fost smulsă,/un ţipăt prelung, ca un cocor rătăcit,/s-a înălţat spre cer,/lăsând dâre de lumină în urma lui.//M-am privit în oglindă/şi nu mă mai cunoşteam.//Şi mi-am zis/s-ar putea ca tocmai zborul fără aripi/să fie cel adevărat”.  Este arta poetică şi adevărata legitimaţie de poetă a Danielei Păun.
Pe coperta a patra, poeta este legitimată, de altfel, şi de un important poet român contemporan, dar şi critic şi eseist şi universitar, Mircea Bârsilă: „Dimensiunea intimistă a discursului  liric propus de Daniela Păun are valenţele unei moderne – şi mature – insurgenţe de tip feminin./…/Talentul de a pune în lumină paradoxala relaţie de înrudire dintre reculul existenţial şi elanul vital particularizează viziunea poetică a Danielei Păun”.
Concluzia? Avem de-a face cu un debut poetic strălucit. Dacă un al doilea volum semnat Daniela Păun va fi la fel de echilibrat valoric, putem conta pe o adevărată poetă demnă de luat în seamă.
      (Recenzie apărută în revista Argeş, nr. 3/martie 2014).

Un comentariu:

ștefan s. spunea...

Da, ,,s-ar putea ca tocmai zborul fără aripi/ să fie cel adevărat"!

Aveam, dar cine mai știe pe unde, câteva poezii, că tot l-ați amintit aici, ale dlui M. Bârsilă. Foarte frumoase și emoționante...

Nu știu, oare de ce toți poeții scriu (și) despre cer?... Despre moarte, să nu mai zic!

O duminică frumoasă vă doresc!