Daniela Păun a apărut ca poetă anul trecut
aşa, pe neaşteptate, ca din spuma mării, ca un fluture alb în vară, ca o
margaretă în florile Câmpiei Române. A publicat grupaje de versuri în mai multe
reviste din România (chiar şi în Argeş,
fără s-o cunoaştem pe autoare!), a luat nişte premii la concursuri naţionale
(la unele am votat noi înşine, fără s-o cunoaştem pe autoare!), apoi a debutat
editorial cu volumul Embleme şi
tranzacţii (Tracus Arte, 2013),
volum lansat şi vândut (!) în mare măsură la Târgul Gaudeamus din toamna lui
2013.
Dincolo de titlul acesta prozaic, ca să nu
spunem de-a dreptul tehnico-comercial, cartea este una eminamente lirică. Poeta
este nostalgică, de-o mare sensibilitate, aşternând în budoarul liric poeme de
iubire melancolice, fiind „domnişoara de liceu, nesigură şi
însingurată./logodnica unui foc năvalnic ce m-a ars pe dinăuntru/ani de zile la
rând”. Deşi Pascal Bruckner susţine că „ dacă astăzi mai există romantism, el
este de natură libidinală şi nu sentimentală”, Daniela Păun ţine să întoarcă
poezia la sensibilităţile ei de totdeauna şi o face convingător, cu o candoare
bine trăită/bine simţită/bine consemnată, intimistă ca-n acest pastel de
toamnă: „Cad frunzele/cu nişte zgomote aproape metalice,/în această toamnă
bântuită de vânturi despletite,/nişte zgomote pe care doar eu le aud/pentru că
sunt aidoma/celor făcute de amintirile mele/despre tine – din vremuri
imemoriale./Vreau să le strâng pe toate şi să le dau foc,/privindu-le cum se
contorsionează,/în dansul limbilor roşietice,/şi să fac apoi din cenuşa lor/un
tuş cu care să-mi tatuez toamna asta pe suflet…” De altfel, din tatuaje, poeta
îşi face un adevărat motiv poetic: „”N-am închis uşa după mine când am
plecat…/Zorii trandafirii îmi desenau pe piele tatuaje/cu vorbele tale…”
Dar, cel mai bun poem, cel care o reprezintă
cu adevărat pe Daniela Păun este cel intitulat O parte din mine: „Mi-ai promis că n-o să doară…//Când mi-a fost
smulsă prima aripă,/cerul meu,/din albastru s-a făcut violaceu./Nu te opri, am
spus…//Când şi a doua aripă a fost smulsă,/un ţipăt prelung, ca un cocor
rătăcit,/s-a înălţat spre cer,/lăsând dâre de lumină în urma lui.//M-am privit
în oglindă/şi nu mă mai cunoşteam.//Şi mi-am zis/s-ar putea ca tocmai zborul
fără aripi/să fie cel adevărat”. Este
arta poetică şi adevărata legitimaţie de poetă a Danielei Păun.
Pe coperta a patra, poeta este legitimată, de
altfel, şi de un important poet român contemporan, dar şi critic şi eseist şi universitar,
Mircea Bârsilă: „Dimensiunea intimistă a discursului liric propus de Daniela Păun are valenţele
unei moderne – şi mature – insurgenţe de tip feminin./…/Talentul de a pune în
lumină paradoxala relaţie de înrudire dintre reculul existenţial şi elanul
vital particularizează viziunea poetică a Danielei Păun”.
Concluzia? Avem de-a face cu un debut poetic
strălucit. Dacă un al doilea volum semnat Daniela Păun va fi la fel de
echilibrat valoric, putem conta pe o adevărată poetă demnă de luat în seamă.
(Recenzie apărută în revista Argeş, nr. 3/martie 2014).
Un comentariu:
Da, ,,s-ar putea ca tocmai zborul fără aripi/ să fie cel adevărat"!
Aveam, dar cine mai știe pe unde, câteva poezii, că tot l-ați amintit aici, ale dlui M. Bârsilă. Foarte frumoase și emoționante...
Nu știu, oare de ce toți poeții scriu (și) despre cer?... Despre moarte, să nu mai zic!
O duminică frumoasă vă doresc!
Trimiteți un comentariu