luni, 24 martie 2014

Busola lui Dumnezeu




         S-a uitat la ea, curios, poate şi puţin speriat. Să fie una din fiinţele acelea ciudate de la Animal Planet? Să fie cel mai ciudat animal? se întreba. Căci ea nu semăna cu nimic ştiut de noi, cu nimic văzut de noi de-a lungul chinuitei noastre vieţi. Cine să fie creatura nemaivăzută, nemiîntâlnită, umblând ea pe câmpie, cu alaiul ei de flori?
                                                           *
         Moartea îşi trimite în avanposturi bătrâneţea şi boala, cu micile/invizibilele lor buldozere şenilate să creeze şanţuri prin ficat, de-a lungul inimii, varice pe glezne, riduri pe faţă. „Să-mi spuneţi când aţi desăvârşit totul, să intru eu în acţiune!” le zice doamna Moarte suratelor ei veşnic tinere şi oarecum milostive.
                                                           *
         Busola lui Dumnezeu. Tramvaie, maşini, oameni, vaci indiferente, cai nărăvaşi, femei de toate vârstele – toate merg în marş de voie, ca o turmă oarecare, spre nord. În faţă le apar ba furtuni cu tunete şi fulgere menite să-i oprească din drum, ba nămeţii cât palatul, ba canicula mistuitoare, dar şi nori de lăcuste plus ucigaşele păsări cu clonţ de oţel. Dar paşnica armată terestră – vaci şi boi şi cai şi oameni, motorizaţi sau per pedes – merg neabătut spre nord, spre hulpava şi uriaşa gură larg deschisă care-i hăpăie ca pe-un grăunte. Nimic nu-i opreşte . Urmăresc cu toţii busola lui Dumnezeu şi înclină periculos pământul spre nord, să se scurgă de sus în uriaşa gură cu gratii de fier beton, prin care alunecă uşor, dar înapoi - nici gând, nici gând de răzgândire.
                                                           *
         Adie un miros, aşa, de sfârşit, constată cu voce tare pescarul de pe digul de stabilopozi. Pe şezlongul de pe plajă, o doamnă corpolentă îşi ridică greu capul şi priveşte într-o parte şi-n cealaltă: „Se simte un miros de sfârşit!” îşi zice. La ghişeul unei bănci comerciale din centrul Capitalei, omul de afaceri constată în timp ce i se printează extrasul de cont: „De undeva se insinuează un miros de sfârşit!”... De pe ecranul mare de pe peretele staţiei de metrou, o tânără sexy, cu picioare lungi şi fustă mai puţin decât scurtă, le urează călătorilor: „Vă doresc un sfârşit fericit! De an!”
                                                           *
         Cine moare trăieşte de două ori.
                                                           *
         Muzeograful principal de la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii era un locatar permanent al aşezământului. După închidere, se plimba prin săli ca vodă Carol I prin parcul Castelului Peleş, iar când afară se întuneca, se aşeza pe canapeaua lungă de sub o vitrină cu un schelet strălucitor de alb. De după acest schelet scotea o sticlă de votcă neîncepută, îi desfăcea dopul de tablă aurită, şi se auzea un pârâit discret şi drăgălaş, ca o dezvirginare de fecioară. Muzeograful principal se retrăgea pe nesimţite în întunericul gândurilor lui, în singurătatea visurilor lui şi bea încet, economicos, direct din sticlă, o picătură şi încă una şi alta şi alta, până la ultima picătură. Şi se culca spre odihnă acolo, pe canapeaua lungă, iar dimineaţa se trezea mai totdeauna după sosirea primului grup de vizitatori ai muzeului. Şi o fetiţă vigilentă, că fiecare grup avea şi o fetiţă deosebit de vigilentă, îl observa pe muzeograful principal mişcându-se încet în somn, în timp ce visa că pescuieşte rechini. Şi fetiţa vigilentă mergea la conducătoarea grupului şi-i raporta: „Doamnă învăţătoare, pe canapeaua aceea se mişcă exponatul”.
         Dar, în dimineaţa de vară, în dimineaţa celei mai lungi zile a anului, muzeograful principal de la Muzeul Ştiinţelor Naturii nu mai visa că pescuieşte rechini şi nu se mai întorcea de pe o parte pe cealaltă. Muzeograful principal era rece şi liniştit, iar fetiţa vigilentă îl privea cu ochi voioşi, exclamând: „Ce exponat frumos! Parcă-i bunicul când face pe mortul!”
                                                           *
         Horia Bădescu: „În fiecare bătaie a inimii – o moarte”.
                                                           *
         Doamna aceea uscăţivă avea, împletiţi printre picioare, rugi lungi de trandafiri galbeni. Cum păşea ea rar de-a lungul străzilor pustii ale oraşului, în amurgul sângeriu, printre flori se scurgea încet un sânge negru, vâscos, care se făcea repede nevăzut pe asfaltul la fel de negru al străzilor.
                                                           *
         Într-o viitoare istorie a literaturii române poate că va exista şi un vast capitol Poezia anxietăţii, reprezentat de un Anton Jurebie, un poet al secolului XXI de pe malul Dunării – Balta Verde – care, în copilărie, îşi petrecea vacanţa în Infern, apoi sta sub cortina de ger din satul în care „mori singur de singurătate bună”, într-o familie în care cel mai vechi obicei era acela de a muri, de a muri, de a muri…
                                                           *
         De iubit nu trebuie să-i iubeşti decât pe cei din jurul tău, nu şi pe tine însuţi. Cu tine trebuie să fii doar într-o relaţie de pace de sine pentru a-i putea iubi pe ceilalţi.
                                                           *
        
         În 2013, în Mexic a apărut o antologie de proză ultrascurtă, tot bucăţi de zece-cincisprezece rânduri. O reţin pe aceasta de Salvador Elizondo (1932-2006), intitulată Colofon: „Moartea este acea operaţiune a spiritului prin care tu, cititor, şi eu, autorul acestei scrieri, ne pierdem importanţa; chiar dacă relaţia noastră rămâne intactă”.
                                                           *
         Vasile cel Bătrân trăieşte de mai multe decenii într-un bordei de la marginea satului de munte. O cămăruţă de patru metri pătraţi săpată în burta dealului, cu o sobă de tuci într-un colţ, un pat şi o măsuţă de brad. Din iarba acoperişului iese un burlan negru de tablă în chip de horn. Iar Vasile cel Bătrân stă la soare pe-un scăunel cu trei picioare şi priveşte cerul albastru în oglinda liniştită a râului. Câte o creştină din sat, când îşi aduce aminte, trece şi-i aduce o bucată de pâine cu brânză, o plăcintă, o casoletă cu ciorbă de linte sau o sticluţă de ţuică nu mai mare decât o fiolă cu ser fiziologic. Le primeşte pe toate cu bucurie umilă, zice bogdaproste! înclinându-se în faţa mironosiţelor mai tinere sau mai trecute şi mănâncă apoi acolo, pe scaunul cu trei picioare. Într-o dimineaţă de septembrie, vine cea mai frumoasă dintre creştinele din sat cu o crăticioară de ciuperci prăjite şi se alintă: „Cred că mă aşteptai, moş Vasile!” Iar Vasile cel Bătrân îi răspunde sincer: „Eu aşteptam moartea… Cam e momentul!...”
                                                           *
         - Răbdare, zice Teofil, răbdare e tot ce ne trebuie.
         - Şi ce înseamnă răbdare?
         - Păi, aşteptarea cu încredere a ghindei să devină stejar.
                                                           *
         Moartea e o fiinţă? O noţiune? O sperietoare? Aş, e doar un cuvânt, implacabil, dar un cuvânt…
                                                           *
         Trece ea la deal, la vale, mai după răsărit, mai după-miază. Siluetă neagră, umbră luminoasă, siluetă mereu de aceeaşi înălţime, umbră luminoasă mai scurtă, mai lungă, retezând câmpia ca o sabie de Toledo un tort de ciocolată cu frişcă…
                                                           *
         Întrebarea retorică a lui Cioran: „Există vreun viciu mai mare al spiritului decât resemnarea?” Întrebarea are un răspuns în plan uman. Înainte de a trece dincolo, tot muribundul este resemnat. Puah!
                                                           *
         Treizeci şi şapte de ani a ţinut bunica sicriul în pod. Când a împlinit 50 de ani – vârstă socotită înaintată acolo la noi în obsedantul deceniu şase! – a strâns jumătate de sat la o „pomană de viu”. S-a pus sicriul căptuşit cu pânză albă şi căpătâi de lână în mijlocul curţii, iar bunica primenită s-a aşezat în el cu mâinile pe piept pentru a-l proba, iar surorile şi cumnatele au jelit-o cu triluri din cântecul zorilor din Plaiul Cloşani: „Rămâi casă sănătoasă/Că Polina a plecat/Dintr-o casă-n altă casă,/Dintr-o lume-ntr-altă lume/Nu ştiu la rău ori la bine,/Dintr-o ţară-n altă ţară/Şi dintr-un sat în alt sat…” Apoi, primenită cum era, a ieşit din sicriul pe care l-a umplut cu o sută de batiste prevăzute toate cu bănuţ şi lumânare, i-a pus capacul de brad proaspăt geluit şi bărbaţii l-au urcat în podul casei. „Aşa! a dat ea indicaţiile, de-acum trebuie să fiu pregătită pentru când va veni momentul…” Apoi totul s-a lăsat cu un praznic mare, pe mese alcătuite ad-hoc din uşi vechi întinse pe buşteni de fag. Cu ajutorul păhărelelor de ţuică, praznicul s-a transformat în chef, în paranghelie, în dezmăţ. De la amiază până după apusul soarelui a fost un praznic de râsu-plânsu’! Răbdătoare, a aşteptat exact treizeci şi şapte de ani până sicriul a fost coborât din pod, scuturat de praf, deschis cu greu şi bunica primenită a fost aşezată în el definitiv. Sosise momentul. „Rămâi casă sănătoasă/Că Polina a plecat…”
                                                           *
         Când aude cuvântul moarte, ochii-i rătăcesc aiurea pe dealul de la apus. Iar pe dealul de la apus cerul apasă ca o planetă de oţel albăstrui  pe-o lume de carton.
                                                           *
         La sfârşit, va fi cuvântul… moarte.
                 
(Fragmente din volumul Moartea după moarte, în lucru, apărute în revista Conta/martie 2014).

2 comentarii:

stefan s. spunea...

Foarte, foarte frumos!
Se anunță o carte interesantă!
Spor la scris și în toate!

Augustin spunea...

Mulţumesc pentru încurajare! Ştiu acum că sunteţi expert în temă şi o iau de bună. Spor şi dvs.!