S-a uitat la ea, curios, poate şi
puţin speriat. Să fie una din fiinţele acelea ciudate de la Animal Planet? Să fie cel
mai ciudat animal? se întreba. Căci ea nu semăna cu nimic ştiut de noi, cu
nimic văzut de noi de-a lungul chinuitei noastre vieţi. Cine să fie creatura
nemaivăzută, nemiîntâlnită, umblând ea pe câmpie, cu alaiul ei de flori?
*
Moartea îşi trimite în avanposturi
bătrâneţea şi boala, cu micile/invizibilele lor buldozere şenilate să creeze
şanţuri prin ficat, de-a lungul inimii, varice pe glezne, riduri pe faţă.
„Să-mi spuneţi când aţi desăvârşit totul, să intru eu în acţiune!” le zice
doamna Moarte suratelor ei veşnic tinere şi oarecum milostive.
*
Busola
lui Dumnezeu. Tramvaie, maşini, oameni, vaci indiferente, cai nărăvaşi,
femei de toate vârstele – toate merg în marş de voie, ca o turmă oarecare, spre
nord. În faţă le apar ba furtuni cu tunete şi fulgere menite să-i oprească din
drum, ba nămeţii cât palatul, ba canicula mistuitoare, dar şi nori de lăcuste
plus ucigaşele păsări cu clonţ de oţel. Dar paşnica armată terestră – vaci şi
boi şi cai şi oameni, motorizaţi sau per pedes – merg neabătut spre nord, spre
hulpava şi uriaşa gură larg deschisă care-i hăpăie ca pe-un grăunte. Nimic nu-i
opreşte . Urmăresc cu toţii busola lui Dumnezeu şi înclină periculos pământul
spre nord, să se scurgă de sus în uriaşa gură cu gratii de fier beton, prin
care alunecă uşor, dar înapoi - nici gând, nici gând de răzgândire.
*
Adie un miros, aşa, de sfârşit,
constată cu voce tare pescarul de pe digul de stabilopozi. Pe şezlongul de pe
plajă, o doamnă corpolentă îşi ridică greu capul şi priveşte într-o parte şi-n
cealaltă: „Se simte un miros de sfârşit!” îşi zice. La ghişeul unei bănci
comerciale din centrul Capitalei, omul de afaceri constată în timp ce i se
printează extrasul de cont: „De undeva se insinuează un miros de sfârşit!”...
De pe ecranul mare de pe peretele staţiei de metrou, o tânără sexy, cu picioare
lungi şi fustă mai puţin decât scurtă, le urează călătorilor: „Vă doresc un
sfârşit fericit! De an!”
*
Cine moare trăieşte de două ori.
*
Muzeograful principal de la Muzeul de Ştiinţe ale
Naturii era un locatar permanent al aşezământului. După închidere, se plimba
prin săli ca vodă Carol I prin parcul Castelului Peleş, iar când afară se
întuneca, se aşeza pe canapeaua lungă de sub o vitrină cu un schelet
strălucitor de alb. De după acest schelet scotea o sticlă de votcă neîncepută,
îi desfăcea dopul de tablă aurită, şi se auzea un pârâit discret şi drăgălaş,
ca o dezvirginare de fecioară. Muzeograful principal se retrăgea pe nesimţite
în întunericul gândurilor lui, în singurătatea visurilor lui şi bea încet,
economicos, direct din sticlă, o picătură şi încă una şi alta şi alta, până la
ultima picătură. Şi se culca spre odihnă acolo, pe canapeaua lungă, iar
dimineaţa se trezea mai totdeauna după sosirea primului grup de vizitatori ai
muzeului. Şi o fetiţă vigilentă, că fiecare grup avea şi o fetiţă deosebit de
vigilentă, îl observa pe muzeograful principal mişcându-se încet în somn, în
timp ce visa că pescuieşte rechini. Şi fetiţa vigilentă mergea la conducătoarea
grupului şi-i raporta: „Doamnă învăţătoare, pe canapeaua aceea se mişcă
exponatul”.
Dar, în dimineaţa de vară, în
dimineaţa celei mai lungi zile a anului, muzeograful principal de la Muzeul Ştiinţelor Naturii
nu mai visa că pescuieşte rechini şi nu se mai întorcea de pe o parte pe cealaltă.
Muzeograful principal era rece şi liniştit, iar fetiţa vigilentă îl privea cu
ochi voioşi, exclamând: „Ce exponat frumos! Parcă-i bunicul când face pe
mortul!”
*
Horia Bădescu: „În fiecare bătaie a
inimii – o moarte”.
*
Doamna aceea uscăţivă avea, împletiţi
printre picioare, rugi lungi de trandafiri galbeni. Cum păşea ea rar de-a
lungul străzilor pustii ale oraşului, în amurgul sângeriu, printre flori se
scurgea încet un sânge negru, vâscos, care se făcea repede nevăzut pe asfaltul
la fel de negru al străzilor.
*
Într-o viitoare istorie a literaturii
române poate că va exista şi un vast capitol Poezia anxietăţii, reprezentat de un Anton Jurebie, un poet al
secolului XXI de pe malul Dunării – Balta Verde – care, în copilărie, îşi
petrecea vacanţa în Infern, apoi sta sub cortina de ger din satul în care „mori
singur de singurătate bună”, într-o familie în care cel mai vechi obicei era
acela de a muri, de a muri, de a muri…
*
De iubit nu trebuie să-i iubeşti decât
pe cei din jurul tău, nu şi pe tine însuţi. Cu tine trebuie să fii doar într-o
relaţie de pace de sine pentru a-i putea iubi pe ceilalţi.
*
În 2013, în Mexic a apărut o antologie
de proză ultrascurtă, tot bucăţi de zece-cincisprezece rânduri. O reţin pe
aceasta de Salvador Elizondo (1932-2006), intitulată Colofon: „Moartea este acea operaţiune a spiritului prin care tu,
cititor, şi eu, autorul acestei scrieri, ne pierdem importanţa; chiar dacă
relaţia noastră rămâne intactă”.
*
Vasile cel Bătrân trăieşte de mai
multe decenii într-un bordei de la marginea satului de munte. O cămăruţă de
patru metri pătraţi săpată în burta dealului, cu o sobă de tuci într-un colţ,
un pat şi o măsuţă de brad. Din iarba acoperişului iese un burlan negru de
tablă în chip de horn. Iar Vasile cel Bătrân stă la soare pe-un scăunel cu trei
picioare şi priveşte cerul albastru în oglinda liniştită a râului. Câte o
creştină din sat, când îşi aduce aminte, trece şi-i aduce o bucată de pâine cu
brânză, o plăcintă, o casoletă cu ciorbă de linte sau o sticluţă de ţuică nu
mai mare decât o fiolă cu ser fiziologic. Le primeşte pe toate cu bucurie
umilă, zice bogdaproste! înclinându-se în faţa mironosiţelor mai tinere sau mai
trecute şi mănâncă apoi acolo, pe scaunul cu trei picioare. Într-o dimineaţă de
septembrie, vine cea mai frumoasă dintre creştinele din sat cu o crăticioară de
ciuperci prăjite şi se alintă: „Cred că mă aşteptai, moş Vasile!” Iar Vasile
cel Bătrân îi răspunde sincer: „Eu aşteptam moartea… Cam e momentul!...”
*
- Răbdare, zice Teofil, răbdare e tot
ce ne trebuie.
- Şi ce înseamnă răbdare?
- Păi, aşteptarea cu încredere a
ghindei să devină stejar.
*
Moartea e o fiinţă? O noţiune? O
sperietoare? Aş, e doar un cuvânt, implacabil, dar un cuvânt…
*
Trece ea la deal, la vale, mai după
răsărit, mai după-miază. Siluetă neagră, umbră luminoasă, siluetă mereu de
aceeaşi înălţime, umbră luminoasă mai scurtă, mai lungă, retezând câmpia ca o
sabie de Toledo un tort de ciocolată cu frişcă…
*
Întrebarea retorică a lui Cioran: „Există
vreun viciu mai mare al spiritului decât resemnarea?” Întrebarea are un răspuns
în plan uman. Înainte de a trece dincolo, tot muribundul este resemnat. Puah!
*
Treizeci şi şapte de ani a ţinut
bunica sicriul în pod. Când a împlinit 50 de ani – vârstă socotită înaintată
acolo la noi în obsedantul deceniu şase! – a strâns jumătate de sat la o
„pomană de viu”. S-a pus sicriul căptuşit cu pânză albă şi căpătâi de lână în
mijlocul curţii, iar bunica primenită s-a aşezat în el cu mâinile pe piept
pentru a-l proba, iar surorile şi cumnatele au jelit-o cu triluri din cântecul
zorilor din Plaiul Cloşani: „Rămâi casă sănătoasă/Că Polina a plecat/Dintr-o
casă-n altă casă,/Dintr-o lume-ntr-altă lume/Nu ştiu la rău ori la
bine,/Dintr-o ţară-n altă ţară/Şi dintr-un sat în alt sat…” Apoi, primenită cum
era, a ieşit din sicriul pe care l-a umplut cu o sută de batiste prevăzute
toate cu bănuţ şi lumânare, i-a pus capacul de brad proaspăt geluit şi bărbaţii
l-au urcat în podul casei. „Aşa! a dat ea indicaţiile, de-acum trebuie să fiu
pregătită pentru când va veni momentul…” Apoi totul s-a lăsat cu un praznic
mare, pe mese alcătuite ad-hoc din uşi vechi întinse pe buşteni de fag. Cu
ajutorul păhărelelor de ţuică, praznicul s-a transformat în chef, în
paranghelie, în dezmăţ. De la amiază până după apusul soarelui a fost un
praznic de râsu-plânsu’! Răbdătoare, a aşteptat exact treizeci şi şapte de ani
până sicriul a fost coborât din pod, scuturat de praf, deschis cu greu şi
bunica primenită a fost aşezată în el definitiv. Sosise momentul. „Rămâi casă
sănătoasă/Că Polina a plecat…”
*
Când aude cuvântul moarte, ochii-i
rătăcesc aiurea pe dealul de la apus. Iar pe dealul de la apus cerul apasă ca o
planetă de oţel albăstrui pe-o lume de
carton.
*
La sfârşit, va fi cuvântul… moarte.
(Fragmente din
volumul Moartea după moarte, în
lucru, apărute în revista Conta/martie
2014).
2 comentarii:
Foarte, foarte frumos!
Se anunță o carte interesantă!
Spor la scris și în toate!
Mulţumesc pentru încurajare! Ştiu acum că sunteţi expert în temă şi o iau de bună. Spor şi dvs.!
Trimiteți un comentariu