Tânărul autor Andrei Mocuţa
este un caz singular în cadrul generaţiei celei mai tinere de prozatori. Nu
doar că nu scrie romane mizerabiliste, jurnale de – scuzaţi! – WC, şi nici
voit/nevoit texte dezlânate şi incoerente sub umbrela postmodernismului, dar el
a ales o cale care pare interzisă congenerilor săi: scrie parabole cu acţiune
într-o lume vag orientală şi adesea atemporală. Ceea ce nu înseamnă că e vreun
tradiţionalist sau conformist. Nici pe departe. Autorul are verb vioi, are un
umor special, subtil răspândit prin text, are ştiinţa scrierii concis
rotunjite, a concentrării textului. Este ceea ce se observă încă de la început
în volumul Şercan (Editura DACIA XXI, 2012, cu o prefaţă de Petru
M. Haş), deja al treilea volum după Povestiri
din adânci tinereţi (2006) şi Porcilator (2009).
Cartea este un fel de roman
în şapte părţi, un roman din scurte povestiri (de o pagină, în medie), cele
şapte părţi fiind legate între ele de un subţire fir roşu, cam cum sunt legate
cărţile lui Moise din Vechiul Testament.
Astfel, Şercan este un umil individ din tribul Sher Khan, individ locuit de Hua
Chi, un sfânt budist, care sfânt înainte de Şercan îl locuise pe Altan, zis
Lamă Tăioasă, un tiran mongol care l-a tăiat ca pe o oaie pe invincibilul rege
Temujin şi aşa mai departe… Povestirile (orientale) din prima parte sunt poate
cele mai frumoase ale cărţii, aici autorul lăsând să i se ghicească maestrul în
persoana Margueritei Yourcenar. De pildă, pictorul călugăr Zanzabar este închis
în fundul unei temniţe, urmând să fie decapitat. Dar, rezolvarea poveştii e
ca-n Yourcenar, în care arta orientală şi realitatea se suprapun până la confuzia
totală: „Călugărul a cerut, ca ultimă favoare, să i se pună la dispoziţie
unelte de pictat pentru a-şi săvârşi ultima operă. A desenat pe peretele
temniţei ţinutul de unde venea, inclusiv muntele, pădurea şi râurile. După ce a
terminat, s-a apropiat de o cărare care se pierdea în văzduh. A pornit pe
cărare, s-a afundat în peisaj şi s-a făcut tot mai mic. A doua zi, când au
intrat în temniţă, nu l-au mai zărit, iar peisajul a dispărut, lăsând peretele
gol”.
De altfel, hotarul dintre
imaginar şi real se disipează adesea, Andrei Mocuţa spulberându-l cu plăcerea
lui vădită de a povesti viaţa de-a mirărilea a lui Şercan, din copilărie până
la tinereţea parcă veşnică. Multe întâmplări sunt povestite la modul burlesc şi
suprarealist: vd. Omul-glob sau Obiecte rotunde, în care Şercan înghite
obiecte rotunde indiferent de mărimea lor, pornind de la o minge de ping pong,
până la globurile pământeşti de la ora de geografie, la vârsta de opt ani
Şercan ajungând să înghită jumătate din planetă, devenind astfel „omul-glob”.
Şercan este metamorfozat fără mari chinuri narative în profet, tiran, scriitor,
chiar filosof, creatorul filosofiei degetului supt – aici Andrei Mocuţa având
un umor nebun.
În toată această carte, există
şi o anume poezie scrisă cu un amestec de seninătate şi candoare: „Aap trebuie
să fi mâncat singur o duzină de prăjituri. Nu a mai fost văzut niciodată
mâncând atâtea plăcinte calde, iar Thembi a mâncat şi mai multe decât Aap. A
fost un spectacol în toată cinstea. Oricât de calde le-ar fi mâncat, plăcintele
gătite de Tamika nu dădeau dureri, pentru că erau gătite cu inima. Cu cât erau
înfulecate mai fierbinţi, cu atât aroma inimii era mai gustoasă…”
Şercan este o carte care, dacă
ar fi dezvoltată de Mocuţa, ar putea deveni o Comedie Umană a Orientului, o operă de o viaţă care ar consacra un
autor român concurent al Şeherezadei. De altfel, însuşi autorul notează pe
banda ultimei coperte, cu o undă de autoironie proprie autorilor adevăraţi:
„Alegând să fiu biograful lui Şercan, bazându-mă exclusiv pe şapte poveşti nu
doar neterminate, ci practic abia începute, a fost un gest de mare
nechibzuinţă. Totuşi, ar fi nedrept ca aceste poveşti să nu apară, măcar de
dragul speculaţiilor ce se vor ivi în momentul în care, peste câteva vieţi, se
va afla că, de fapt, Şercan a fost unul din avatarurile lui Hua Chi”.
(recenzie publicată în revista "Argeş" nr.9)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu