marți, 25 septembrie 2012

Din jurnalul unui mort

Aflu de pe bloguri că dacă semnez DAD, nefiind celebru, neîndoielnic că nu sunt eu şi deci sunt vrednic de ironii groase de pe Argeş în jos.

Aflu că dacă-mi dau cu părerea despre o poezie de pe un blog nu e bine, pentru că nu sunt critic de poezie (doar unul cu diplomă de critic se poate pronunţa pe blog) şi, deci, neavând eu o asemenea calificare, automat n-am înţeles versurile cu pricina.

Dacă l-am publicat în gazetă pe scriitorul comunist X, care de mult timp trebuia exilat la Tomis, nu mai sunt desigur redactor-şef, ci un pârât oarecare. Cel care mă denunţă nu mai vrea să se întineze apărând în gazetă alături de el, dar denunţătorul acesta nu se maculează publicând în revista amicului său alături de comunistul X.

Aflu că dacă nu-i pot deconspira pe prietenii care mă sună zilnic să-mi spună că domnul cel pur îi îndeamnă să nu mai publice în gazeta-mi compromisă, atunci domnul cel imaculat mă poate face mincinos fără niciun fel de probleme. Amicul său şef de revistă e absolut de acord cu el: sunt mincinos.

Aflu că, dacă publică la mine în gazetă celebrul scriitor comunist X , acesta reprezintă un scandalos caz naţional de compromis; dacă faimosul comunist X publică în revista preopinenţilor, atunci e ceva normal.

Aşadar, aflu, pe rând, că nu sunt critic de poezie, nu sunt redactor-şef, nu sunt imaculat, nu sunt blond, nici brunet, nu sunt om, deci nu exist.

Atunci, mă întreb nedumerit ce-i mână pe cei doi în luptă. Au, înnebunit-au ei să se bată cu nenăscuţi, cu morţi, cu deja mâncaţi de viermi, melci şi termite?

Un comentariu:

Tudor Cicu spunea...

Nu morţii care tac, îi înebunesc - cei,
Care în loc de cuvinte, ar vrea
Să înşiri pe frânghie - niscai covrigei
Într-o oarecare "dughea"
Le e teamă că ai să incepi (tot scriind) şi tu
Să-l invoci pe Cozma Răcoare
"Noi nu, niciodată, noi nu!"
Şi, nu ne vom lăsa - şi vom scrie -
Până îi vom vedea într-un beci fără soare
În dulcea Românie, a lui Eminescu
Păi nu?