Romanul unei noi ştiinţe: teologia judiciară

Ştefan Mitroi face parte dintre poeţii optzecişti care scriu deopotrivă şi proză, îndeosebi roman, alături de Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Matei Vişniec, Gabriel Chifu etc.
Un roman care-l reprezintă cu adevărat pe Ştefan Mitroi – „autor distins cu Premiul Academiei Române pentru proză pe 2010”, după cum aflăm de pe coperta a IV-a - este Dacă Dumnezeu ar muri (Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2011) şi care începe ca o naraţiune poliţistă, cu un tânăr dintr-un sat găsit mort la marginea unei păduri, trecut în nefiinţă cu un copac în braţe: „Îl chema Stelu pe mort./…/Nu se spânzurase. Şedea în picioare, cu mâna stângă petrecută peste ramul copacului. Omul vrusese parcă să meargă la braţ cu copacul…” O moarte suspectă care necesită prezenţa poliţiştilor, procurorilor, medicilor legişti. Dar, imediat ne dăm seama că nu avem de-a face nicicum cu un roman poliţist, ci cu unul al unor destine în evantai, ca să zicem aşa. Toate personajele-raze au un punct în care se întâlnesc, iar acesta este Dumnezeu, la care se raportează fiecare într-un fel sau altul, de unde se insinuează o simbolistică creştină a cărţii.
Astfel, se prezintă destinele a doi fraţi gemeni – Petru şi Pavel -, unul alegând calea mănăstirii, fiind stareţ, celălalt – medic legist, un om, după propria-i opinie „lipsit complet de şansa de a coopera cu Dumnezeu”, dar care merge adesea la fratele său monah, în chilia căruia mai şi doarme şi unde într-o noapte îl visează pe Dumnezeu care-i mărturiseşte că vrea să moară. De altfel, acest vis îl au mai multe dintre personajele romanului, acestea devenind – nu-i aşa? – nişte profeţi ai mileniului III.
Mirică, autopsierul, e o altă „rază” a evantaiului, orfan, crescut la un cămin de copii, sensibil, scriind poezii, nu doar colaborator al medicului legist, dar aproape un fel de fiu al său. Toată tinereţea, Mirică a fugit de dragoste, parcă având un handicap, (fiind obişnuit de mic să fie minţit, „chiar numele său de botez îl minţea. Nu era puiul nimănui şi totuşi îl chema Puiu!”) până când o vede o clipă pe logodnica mortului din pădure de care se îndrăgosteşte bolnăvicios, pierzându-şi minţile şi spânzurându-se în pădurea din marginea mănăstirii, încheindu-se romanul rotund, tot cu o moarte a unui tânăr. El fusese trimis de medicul Pavel la fratele său Petru la mănăstire pentru a fi ajutat „să nu poată trăi fără oameni”, misiune eşuată, după cum se vede.

Ziceam că Dacă Dumnezeu ar muri, fără îndoială, nu este un roman poliţist. În schimb, am putea spune că e romanul unei noi ştiinţe imaginate de medicul legist: „teologia judiciară”, aceasta fiind menită „să măsoare nivelul relaţiilor dintre oameni şi Dumnezeu, aşa cum contorul Geiger măsoară nivelul radiaţiilor”, fiind o ştiinţă care are legătură cu învierea: „Din punctul de vedere al oamenilor vii, al vieţii, adică, a-l trimite pe unul dintre ei la moarte, înainte de a i se termina timpul pe care îl are de trăit, se cheamă crimă. Atunci cum se cheamă, din punctul de vedere al celor răposaţi, al morţii, adică, actul învierii înainte de termenul sorocit? Nu tot crimă? Precum în cer, şi pe pământ, precum în viaţă, şi în moarte! Aşa ar trebui să fie, dar nu este. Crima învierii e la baza crimelor de pe pământ, care sunt tot mai dese în ultimul timp. Asta ar trebui să stea în atenţia teologiei judiciare…” E o teorie interesantă, teleormăneanul Ştefan Mitroi imaginând aici o gnoză, după cum teleormăneanul Marin Preda imagina o alta în Cel mai iubit dintre pământeni. Mitroi a fost la tinereţe procuror, poate că atunci i-a venit ideea acestei „ştiinţe”, întâlnind cadavre la liziere de păduri.
În schimb, călugărul Timotei meditează la o nouă Geneză, o re-Facere, una de după neantul contemporan, de după marea singurătate care stăpâneşte lumea de azi: „Un vas mare de lut era lumea. O văzuse prefăcându-se într-o clipă în cioburi, după asta, cioburile, adică ciobul – oameni, ciobul – păsări, ciobul – peşti, ciobul – râuri, ciobul – stele, ciobul – zile, ciobul – nopţi, ciobul – pământ şi ciobul – cer, în huma din care erau făcute, huma în pulbere, iar pulberea în nimic, oameni – nimic, păsări – nimic, peşti – nimic, copaci – nimic, soare – nimic, lună – nimic, iarbă – nimic, râuri – nimic, stele – nimic, pământ – nimic şi cer – nimic. Ce miracol să vezi reînviind din nimic toate lucrurile pentru care exista Dumnezeu, nimicul redevenind pulbere, pulberea humă, huma cioburi, iar milioanele de cioburi lipindu-se la loc, pentru a se bucura omul de faptul existenţei lumii…”
Dacă prozatorii-poeţi optzecişti pomeniţi în prima frază a acestor rânduri despart clar apele epicului de cele ale liricului, Ştefan Mitroi le mai lasă amestecate, poetul ŞM influenţându-l pe alocuri pe prozatorul ŞM, profitând poate de creionarea sensibilităţii autopsierului care scrisese cu cretă pe magazia căminului unde crescuse, în noaptea de Înviere: „Mai rămăsese pe câmpii doar cerul, ca o fereastră de orfelinat în care lumina da anapoda cu pietre”, dar găsim şi alte „reminiscenţe” de aceeaşi natură, mestecenii fiind numiţi undeva „lumânări de nuntă”, iar în mijlocul cărţii descriind „o linişte de puteai auzi sufletul din om”, ecouri lirice altfel deloc supărătoare, fiind plasate la locul lor. După cum la locul lor sunt elementele fantastice, sugerându-se că ele fac parte integrantă din real, ca la