Romanul lui Păcală şi-alor săi

Joi, la Centrul Cultural Piteşti s-a lansat Păcală şi ai săi, volumul lui Ion Popescu-Sireteanu. Iată cronicheta mea despre carte, publicată înb numărul pe iunie al revistei"Argeş":

Ion Popescu Sireteanu este lingvist, profesor universitar, autor de studii serioase, îndelung documentate, de antologii şi îngrijitor de ediţii din clasici. Dincolo de toate aceste preocupări de o viaţă, I. Popescu-Sireteanu e şi poet şi prozator, unul de multe ori remarcabil. Cel mai la îndemână exemplu este Păcală şi ai săi (Editura Taida, Iaşi, 2011), carte ajunsă la cea de-a V-a ediţie revăzută şi completată.
Trebuie spus din capul locului că încadrăm cartea în genul romanesc, chiar dacă autorul n-o subintitulează roman. În primul rând, pentru că viaţa lui Păcală nu poate fi decât un roman, dar şi pentru că există nenumărate elemente care să determine citirea lui ca atare. Tot aşa, trebuie spus de la început că nu avem de-a face cu o rescriere a isprăvilor cunoscutului personaj popular. Acest lucru l-a făcut un alt prozator moldovean, dar trăitor nu la Piteşti, ci în Canada: Nicolae Sabău alias Nick Sava. Ion Popescu-Sireteanu creează un personaj Păcală care are trăsăturile psihologice şi comportamentale ale clasicului Păcală, completându-le însă cu altele, dar mai ales trasându-i un alt parcurs epic, aducându-l până în stricta actualitate, făcându-l contemporan cu Boc şi ai săi din Parlamentul actual. Rămâne din Păcală umorul sănătos şi satirizarea tarelor în grai moldovenesc, presărat cu nenumărate cuvinte mai puţin cunoscute, aici contribuind lingvistul.
Am putea spune că e vorba de romanul prostiei omeneşti (preconizată de Creangă), pe care o vânează Păcală şi o satirizează autorul. De altfel, în Prefaţă este evocat momentul în care atunci când Dumnezeu terminase cu darurile pentru oameni, la poarta raiului era încă mulţime, iar el nu mai avea decât două: frumuseţea şi prostia. Îi întreabă ce vor, iar Păcală nu stă pe gânduri: „- Doamne, zise Păcală, care se afla chiar în primul rând, să ne dai prostie, că frumuseţea-i trecătoare şi nu rămânem cu nimic…” Ei bine, din acest moment, în materie de epică, totul e permis, naratorul se dezlănţuie. Deşi, pe parcurs, vom vedea că Păcală e blagoslovit cu înţelepciune, prostia a dând-o Domnul altora.
Păcală este un călător, îi şade bine cu drumul în căutarea prostiei de care să râdă, pe care s-o amendeze sau s-o îndrepte prin înşirarea de proverbe înţelepte, el este un Sancho Panza fără Don Quijote, e un călător de bun simţ care ştie că „nu-i bine să cauţi iepuri în biserică şi nici să cinsteşti ţigăneşte casa cuiva” (în sensul că să nu-i necinsteşti nevasta!). Şi, în preumblările sale, el gândeşte „în fel şi chip”, în dodii, cam aşa: „Când vezi că-i pomană, nu te zvârli ca găina la mămăligă, că nu ştii ce dobândă o să dai. De aceea să stai puţin în cumpănă, că oleacă nu-i o vacă. Dar, dacă dă aluatul din covată, nu frunzări treburile. Când te vezi în neguri, să nu-ţi dai cu degetele în ochi, că apoi picură întunericul peste tine şi de la o vreme te plouă în gură. Aşa-i făcută viaţa noastră: când eşti tânăr nu ştii şi când eşti bătrân nu mai poţi. De aceea se spune că după un rău oarecare vine altul şi mai mare, să nu te îndrăgească norocul şi să nu poţi pune proptele la belele…”
Sunt şi câteva episoade în care Păcală („din satul Păcăleşti, comuna Păţeşti, judeţul Pătimeşti”) este un fel de Solomon care face dreptate diferiţilor împricinaţi, în spiritul înţelepciunii vestitului rege, măcar că acela ceruse lui Dumnezeu de la început înţelepciune în locul bogăţiei, iar Păcală ceruse prostie!
Sunt şi multe pagini anecdotice, sunt şi episoade în care Păcală joacă rolul lui Mitică al lui Caragiale. Păcală îmbătrânit e întrebat de un fost camarad la oaste: „- Şi în general cum te simţi? – Ca un nou născut! – La anii tăi ca un nou născut!... – Da, frate! Nu mai am dinţi, nu am păr, fac pe mine!...”
Cartea se încheie cu Păcală pe patul morţii, dăruind cu generozitate învăţături către fiii săi, unele înţelepte şi de bun simţ care se pare că nu se prea lipesc de români: „…norocul îi învârstat cu nenoroc şi bucuria cu durere şi degeaba risipeşti fumul, dacă nu stingi focul, iar când pierzi drumul, te bucuri şi de cărare. Când te-ai deprins cu un rău, nu-l mai dori şi pe al doilea. Şi apoi unde flămânzeşte unul, pot flămânzi şi doi. Banul trage la ban şi sărăcia la sărăcie, aşa cum trage frumosul la frumos, dar cine caută nevastă fără cusur rămâne neînsurat. Nu uitaţi că cine râde azi, plânge mâine, că vremea-i nestatornică. Şi dacă vrei să te saturi, bea apă din pumnii tăi”…