La
exact patru decenii de la debutul ca romancier, Radu Mareş – cel care
nu se repetă de la un roman la altul, de fiecare dată recreând o altă
lume, cu alte nelinişti, cu alte preocupări din alte vremuri - se
legitimează deplin, ca un prozator stăpân pe mijloacele sale epice, cu
un nou roman: Deplasarea spre roşu (POLIROM, 2012). O lectură
antrenantă. Un text coerent şi cursiv, însă cu mici defecţiuni de
compoziţie… Dar, să nu anticipăm.
Naratorul Romi (Romulus), profesor
de franceză, îşi trece în revistă viaţa de la mijlocul anilor ’80 până
după câteva luni de la revoluţia din 1989 şi face acest lucru, din
păcate! nu pur şi simplu, ci printr-o scrisoare către fiul său.
Naraţiunea începe cu… sfârşitul, cu documentarea sa, în calitate de
jurnalist local, la o casă de copii, în care o cunoaşte pe englezoaica
Diana, voluntară acolo, despre care va scrie un reportaj, dar şi cu care
se va întreţine câteva ore în apartamentul său, la un pahar, la o
sticlă de vodcă. Povesteşte cursiv cum a cunoscut-o pe Grete, viitoarea
soţie, violonistă la opera din oraşul său din Transilvania (probabil
Clujul, ca în alte romane de-ale lui Mareş), femeie de-o sensibilitate
aparte, având destin din Fraţii Grimm, deşi nu sunt abandonaţi cu bună
ştiinţă de către părinţi, soră geamănă cu un Hans care a fugit în
Germania la începutul anilor ’80. Se numesc Tamaş pe numele de familie,
dar sunt nemţi după părinţi, părinţi pe care nu i-au cunoscut, aceştia
fiind victime ale securiştilor din anii ’50. Se salvează miraculos pe
când aveau patru-cinci ani, într-o „ladă” din subsolul casei părinteşti,
şi sunt adoptaţi misterios de fratele unei căpetenii securiste. Este
relatată pe larg şi minuţios legătura de iubire dintre Romi şi Grete,
din perspectiva primului, cu greutăţile cunoscute din anii premergători
căderii lui Ceauşescu. Hans, necunoscutul cumnat, îi ajută să cumpere un
apartament, apoi se cunosc la venirea în România, în timpul Pieţii
Universităţii, îl însoţeşte, împreună cu Grete şi copilul lor, în
Germania, de unde-şi cumpără o maşină, cu care intenţionează să revină
fericiţi în ţară. Dar, în cele din urmă, revine singur, între timp
văzând la televizor, în Germania, mineriada şi Grete hotărând să rămână
acolo.
Romanul are coerenţă şi cursivitate, în pofida faptului că
timpul naraţiunii începe cu finalul. Romancierul este artizanul ideii că
timpul naraţiunii este stăpânul, dictatorul care se impune timpului
acţiunii.
Rezervele noastre, sau mai bine zis, întrebările, sunt
legate de convenţia, de pretextul romanului, aceea a unei ample epistole
a naratorului către fiul (nu se ştie de ce vârstă) rămas în Germania.
De ce rezerve? Naraţiunea este nu doar perfectă, ba chiar impresionantă,
dar e de neimaginat ca naratorul să-i povestească fiului cum a fost
conceput (chiar dacă scena este de reală forţă epică!), după cum e
indecent să-i povestească jocurile erotice dintre ei doi, părinţii.
Apoi, dincolo de portretul plastic făcut englezoaicei Diana, nu e de
înţeles prezenţa acesteia în economia romanului. Aş zice că până pe la
pagina 130, naraţiunea este ezitantă, de acolo până la sfârşit însă este
impecabilă. Romanul este subţire în partea cu voluntariatul
englezoaicei Diana şi cu politica locală, dar este viguros în cea
privitoare la familia gemenilor Hans şi Grete văzută de Romulus. Se
sugerează cu mare subtilitate epică implicarea Securităţii în lichidarea
părinţilor lui Hans şi Grete, dar şi adoptarea lor de către apropiaţi
din familia securiştilor implicaţi. Este realismul amestecat al vieţii
de zi cu zi, foarte bine surprins. Textul este unul analitic, profesorul
de franceză Romulus scrutând cu profunzime actualitatea şi pe cei din
jur, fiind obsedat de ideea (aş zice că, de altfel, filosofică) de
fericire, pe care o şi trăieşte şi o mărturiseşte. Că eşuează, este de
la sine înţeles, pe linia intelectualilor lui Camil Petrescu. Dar Radu
Mareş este unul dintre puţinii romancieri români care surprind ideea
aceasta de fericire printr-un personaj altfel în general dezabuzat.
În
legătură cu vagile mele rezerve, se impune o explicaţie. Cum Radu Mareş
este romancierul exemplar de minuţios de patru decenii, la fel sunt şi
eu, întâmplător!, cititorul fidel al romanelor sale de aproape 40 de
ani. Deplasarea spre roşu mi se pare, din această simbioză
creator-cititor, un roman nu tocmai rotund. Altfel, unul nu doar peste
medie, dar chiar – raportându-ne la ce se scrie astăzi în materie -
remarcabil. Este senzaţia pe care am avut-o la citirea, la recitirea
Celui mai iubit intre pământeni. Dacă Marin Preda poate că ar fi fost
determinat să-l revizuiască, dar, fatalmente, n-a mai apucat, Radu Mareş
cred că va da o noua ediţie, mult îmbunătăţită, a romanului său
Deplasarea spre roşu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu