joi, 31 mai 2012

Trăiască egoismul şi ipocriţii profeţi ai solidarităţii

Te uiţi în jur şi-ţi trece toată bruma de umor. Nişte îmbuibaţi vorbesc de solidaritate. Le spui că mori de foame, la propriu, că n-ai tu timp şi chef de metafore, şi ei te felicită: ce bine de tine, scapi de toate grijile astea! Nu te mai baţi pentru un pumn de euro, nu trebuie să rişti dând un tun. Acolo, la doi metri sub covorul de iarbă nu vin mascaţii, nici cămătarii. Nu trebuie să dai telefon la miniştri, nici şpagă la secretari de stat.
  Dar, te lasă repede în stradă, că vine unul cu camera de luat vederi şi trebuie să schimbe discursul: Invităm populaţia la solidaritate, acesta este un sentiment nobil etc. etc.
Citesc în fiecare dimineaţă la ora 5,00 din Vechiul Testament şi încerc să văd dacă la începuturi a existat egoismul de acum. Citesc din literatura Evului Mediu, din tragedia greacă, din Shakespeare cel crud... Egoismul zilelor noastre n-a existat niciodată. E un munte inexpugnabil; nu-l poţi ocoli, nici escalada, nici străpunge cu vreun tunel...

2 comentarii:

Fleur spunea...

Dacă veţi avea credinţă (în Dumnezeu) cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mat. 17, 20

?

Augustin spunea...

Asta era pe vremea lui Cristos. Astazi, ăştia n-au (niciun) Dumnezeu!