Îngerul încălecat – capodopera romancierului Radu Aldulescu

Sonată pentru acordeon (1993), Amantul Colivăresei (1996, 2006 – ediţia a II-a), Istoria unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998, 2007 – ediţia a II-a), Proorocii Ierusalimului (2004, 2006 – ediţia a II-a, 2009 – ediţia a III-a), Mirii nemuririi (2006), Ana Maria şi îngerii (2010) - aceasta este opera exemplară de romancier a lui Radu Aldulescu, cea mai substanţială apariţie a genului după 1989. Am lăsat la urmă romanul Îngerul încălecat (Cartea Românească, 2011), singurul pe care nu-l citisem din toată lista, şi bine am făcut că am citit acum ediţia a doua care reprezintă rescrierea textului apărut în 1997 şi suplimentarea lui cu vreo 80 de pagini, pe total ieşind un roman rotunjit compoziţional, dar şi cel mai „artistic” din punct de vedere al stilului dintre toate romanele lui Aldulescu.
Avem de a face cu un roman de personaj. Robert Stan, copil care n-a apucat să-şi cunoască părinţii (mama sa luându-şi viaţa înainte de a o cunoaşte), joacă rolul aici de mănunchi de fire de legătură între suburbiile Bucureştilor prin care a fost crescut cu rândul de cele cinci mătuşi ale sale şi un sat de rudari din zona submontană a Vâlcii, unde însoţeşte pe una din iubitele sale de ocazie. Iar acţiunea se petrece la sfârşitul anilor ’70. Trebuie spus de la început că Robert este un personaj dostoievskian, scos la suprafaţa naraţiunii din smârcurile unei psihologii abisale. Un medic psihiatru îl supranumeşte Robert Diavolul sau, printr-un joc de cuvinte, Robert Satan, în loc de Stan, prefăcându-se mereu că greşeşte. Este evocată de către o mătuşă şi legenda fiului ducelui Normandiei şi al ducesei de Burgundia din secolul al XIII-lea, fiu dăruit mamei sale de diavol, după ce eşuaseră toate rugăminţile către Dumnezeu.
Robert al Normandiei s-a născut „cu dinţi şi maxilare puternice, cu care muşca sânul dădacelor care au încercat să-l alăpteze, aşa încât a trebuit alăptat cu o pâlnie făcută dintr-un corn de ţap…” Fiul ducelui s-a făcut şef de bandă de tâlhari, ucigaş trăind în păduri şi-n peşteri. La un moment dat, merge să se spovedească Papei care-i dă canon să nu mai vorbească şi să trăiască mâncând voma unui câine cu care se va însoţi. Dar se înrolează ca mercenar evidenţiindu-se în lupta împotriva sarazinilor, fiind răsplătit cu onoruri de către împărat şi cu fiica acestuia, încheindu-şi astfel penitenţa.
Ei bine, Robert Diavolul, Robert Satan din deceniul opt al secolului XX, urmează întrucâtva destinul lui Robert al Normandiei, la alt nivel desigur. El învaţă toate relele mahalalelor din jurul Bucureştilor, la 17 ani natura (re)compensându-l cu o seamă de boli pe care medicul psihiatru i le înşiră pe fişa de observaţie: „priapism în curs de cronicizare şi de natură vegetativă, labilitate mintală congenitală, schizofrenie incipientă, anemie, distrofie, hipoproteinimie, reumatism poliarticular…” Portretul lui spune totul: „Avea ceva de copil mare blondul, un copil crescut peste măsură, ca o pălugă bătută de vânt, avea ceva de bărbat şi ceva de femeie, şi căutătura pervers-visătoare, felul cum se zgâia strâmbându-se în lumină şi privirea ochilor albaştri cerând îndurare şi totodată scăpărând ameninţări”. La această vârstă a adolescenţei, el îşi omoară, o posedă neînsufleţită şi o tranşează pe una din mătuşi, episodul fiind prezentat învăluit în tenebre, prin ceaţa memoriei lui Robert, Roberţel cel atât de bogat în boli mintale şi trupeşti. Acest episod îi prilejuieşte internarea temporară într-un spital de psihiatrie, unde se simte bine pentru că e prima oară în viaţa sa când mănâncă pe săturate. Paginile 125-128 prezintă, la investigaţia psihiatrului, un Raskolnikov român contemporan, deopotrivă nebun şi simulând nebunia, dedublat, schizoid, ba regretând asasinatul, ba satisfăcut în sinea lui de el. Devenit liber, se angajează la un atelier de reparat maşini, dar ocupaţia principală devine cea de noapte, de spărgător de case şi maşini, alături de prietenul său Riciard (sic!) Sălişteanu; de remarcat că cei doi au fost botezaţi de mamele lor după mari actori americani de care erau îndrăgostite. Amândoi îşi fac stagii la închisoare, de unde ies nu cuminţiţi, ci mai abitir înrăiţi.
Tot ca la Dostoievski, acţiunea se concentrează şi se accelerează temporar şi psihologic în ultima parte. Robert o cunoaşte pe o minionă rudăriţă, muncitoare zilieră prin Bucureşti, pe care o însoţeşte în satul ei din Vâlcea. Doiniţa nu-şi cunoaşte nici ea tatăl, având doar vagi presupuneri că ar fi Gheorghe Culici, cel care putea mânca o oaie la o masă, iar când mintea i se blochează în încercarea obsedantă de depistare a tatălui adevărat, ea îşi găseşte originile paterne într-un descântec: „Un înger şi un duh, un fir de abur care creşte din brazdă, o pală de vânt, un strop de mană, o adiere şi o pală de vânt, un miros de pământ zvântat, o scârjeie de fulger pe cer, o nimicură acoloşa…”  Dar Doina are menirea de a perpetua specia la fel de incert, ea însăşi fiind însărcinată cu nu se ştie cine. Obsedată de identitatea tatălui, Doina are cu sora ei astfel de dialoguri: „- Mămica m-a făcut cu un înger. – Da-bineînţeles, cu un înger aşa ca mine. (replica lui Robert; n.DAD) – Pe care-l căuta în pantaloni aşa ca noi acum, râde Lenţi. Şi copilaşul tău, surioară, o să fie al unui înger. Şi copilaşu’ meu tot aşa. O să fim o familie mare de îngeri care nu se regulează între ei deloc, hi-hi-hi…” Cele trei săptămâni de şedere ale lui Robert la Frăsineni reprezintă un tablou total al promiscuităţii umane. Ion Trencu, tatăl legitim al Doinei, este paznic de noapte la Sfatul Popular şi se remarcă prin zgârcenie, prin aprigă meschinărie, ascunzând la Crăciun prin fânar carnea de porc să-i ajungă doar lui tot anul, după cum nu lasă pe nimeni să ardă din lemnele lui. El vede viaţa apocaliptic, jeluindu-se permanent că mai sărac ca anul acesta n-a fost niciodată, aşteptând din zi în zi focul cel mare care pe toţi ne va mistui… La Frăsineni, „Îngeraşul” Roberţel este exploatat sexual toată noaptea şi adesea şi ziua de Doiniţa şi sora ei Lenţica (al cărei soţ e la puşcărie), seara se îmbată în patru, împreună cu mama celor două, iar noaptea au loc orgii în trei, Roberţel, Doiniţa şi Lenţica încercând zadarnic să-şi ostoiască poftele arzătoare.
Romanul se încheie ca o baladă. Berilă, săteanul cel mai ajuns, care câştigă bani pe ţuică de proastă calitate, dar şi umblând prin iarmaroace făcând pe omul cu cap de mistreţ, îl cheamă pe Trencu să-l ajute să taie nişte copaci din pădure. Acolo, îi prinde o furtună, parcă şi aceasta simbolică pentru viziunea apocaliptică a personajelor, care doboară un copac pe Trencu, strivindu-l. Paginile următoare sunt absolut remarcabile. Bătrânul agonizând, sau mort deja, este găsit întâmplător de cele două fete şi de „Îngeraşul” lor aflaţi la strâns de lemne-surcele, e cărat cu greu din râpă, prin ninsoarea abia pornită, la un moment dat este abandonat pentru ca cei trei să-şi ia un răgaz pentru o nouă partidă de sex acolo, în pădurea plină de noroi şi zăpadă, lângă cadavru. În cele din urmă, nefericitul Trencu este înmormântat şi i se face un parastas copios, la care rudarii mănâncă şi beau pe săturate (una din obsesiile personajelor fiind foamea parcă de veacuri), cum nu li se mai întâmplase de multă vreme. Totul e suportat financiar de Berilă, cel şantajat de familie cu proces, cu puşcărie pentru moartea paznicului de sfat popular. Parastasul acesta aminteşte de cel din Baltagul, doar că aici „asasinul” este cunoscut, el fiind presat să ispăşească la faţa locului. În timpul mesei de pomană, Robert trage o fugă acasă la Berilă şi-i găseşte banii de o viaţă de la saltea, (de la saltea la propriu), cu care aproape că umple un sac. Surprins de stăpân asupra faptului, Robert îl omoară pe Berilă cu muchea unei securi şi-l lasă lungit pe pat. În zori fuge cu sacul plin de bani spre Capitală, abandonându-le pe cele două micuţe rudărese.
Radu Aldulescu reuşeşte să recreeze atmosfera muncitorească din socialism, cu o lume în derivă, amestecată, cu serele de la Vitan pline de ţărani dezrădăcinaţi de prin toată ţara, cu promiscuitatea societăţii în general, a unui grup de la marginea acesteia, în special. Naraţiunea este un model de stil indirect liber, e ca un cântec/descântec, dialogul e rupt şi continuat cu monolog interior, retorica naratorului se topeşte pe nesimţite în retorica spusă sau doar gândită a personajelor. Îngerul încălecat, aici Robert S(a)tan, este întruchiparea răului din lume, fiind devoalat în dialogul babelor de la sfârşitul parastasului: „ – Mă vait că asta vra să zică că femeia l-a încălecat pe dracu’ şi dracu’ a încălecat lumea şi pământu’. – Cum e vorba aia, Ioano, face Florica: capra sus pe urs, ursu pă-autobuz. Ghici care era mai sus?... – Adicătelea dracu’, şarpele a ispitit-o pe femeie ca să calce strâmb şi femeia la rândul ei l-a ispitit pe om ca să se ia după ea şi să calce vorba lui Dumnezeu. Care vra să zică că de-aicea ni se trage. Femeia şi dracu’ şi pe urmă omu’. /…/ - Mai sus şi mai sus decât toţi e Dumnezeu. – Atunci Satana, şuieră insinuant Cătăsnoaica, de ce stăpâneşte lumea? – El e Prinţul – mămica mea Pipilina aşa spunea. Prinţul şi duhul sterp al acestei lumi. N-avem ce face, decât numai să ne rugăm pentru bătrâneţile noastre păcătoase. Vai de bătrâneţile noastre, cum mâncăm şi bem noi cu el aicea, la pomana omului mieu…”
Robert Stan este unul dintre cele mai proeminente personaje din proza românească, iar romanul acesta e poate cel mai bun care s-a scris din 1989 încoace; capodopera lui Radu Aldulescu - negreşit.
(text apărut în "Argeş" nr.5/mai 2012).