vineri, 23 septembrie 2011

Poetul mărşăluind

Acum câţiva ani, într-o sâmbătă sau duminică, mergeam la piaţă, ca orice om normal în week-end. Pe la Biserica Domnească (din Curtea de Argeş, desigur) mă întâlnesc cu un grup de oameni cu nişte pancarte pe piept, printre care şi deputatul locului (pe atunci) Adrian Miuţescu. Eram invitat ad-hoc la un marş între Biserica Domnească şi Catedrala lui Neagoe Basarab, un marş…pentru cultură. Atâta ştiau cei şapte-opt entuziaşti plictisiţi. Iniţiatorul acţiunii era poetul român contemporan Laurian Stănchescu, care atunci era şi consilierul senatorului, ministrului şi vicepreşedintelui USR Varujan Vosganian. Cum nimeni nu m-a lămurit cum putem ajuta cultura română mărşăluind pe Bulevardul Basarabilor din prima capitală românească, mi-am continuat drumul la piaţă. Deputatul mai bine se bătea în Parlament ca domeniul Culturii să primească un buget de măcar 1 la sută, nu de 0,0… Era mai credibil că luptă pentru cultură.
De atunci, poetul consilier o ţine numai în marşuri. A organizat unul şi la Piteşti, în colaborare cu un ziar local, apoi a mers, cică, până la Sarmizegetusa pe jos, printre maşini şi tractoare şi căruţe, sprijinind astfel patrimoniul geto-dac, timp în care nişte samsari furau şi vindeau brăţările dacice peste hotare, iar guvernul le răscumpăra voios.
Declarându-se prieten post-mortem al lui Nichita Stănescu, Laurian a mers la Turnu Severin, a mobilizat scriitorimea locală şi a organizat, aţi ghicit, un marş de pe malul Dunării până la Şişeşti, vreo 30 de kilometri, la casa poetului Titu Dinuţ, unde a poposit cândva la o găină friptă şi la o cană de vin însuşi autorul Necuvintelor. Marşul se numea, tot aşa, generic: marş pentru memoria lui Nichita. Dar cei mai mulţi scriitori severineni, oameni normali, dezbătând îndeobşte chestiunile legate de draga de literatură la o vodcă şi o friptură, au mers de la marginea oraşului cu un autobuz pus la dispoziţie de Centrul Cultural Mehedinţi, că – ziceau ei - nici neasemuitul Nichita nu fusese acolo pe jos. De altfel, am aflat că punând la cale asemenea proiecte orale, adică asemenea marşuri, Laurian Stănchescu a lăsat oraşul de la Dunăre fără festivalul literar Sensul iubirii, în care s-au lansat atâtea talente de pe cuprinsul ţării, tocând zglobiu fondurile alocate acestui eveniment.
Dar marşurile lui Stănchescu au crescut, au luat anvergură. A făcut unul de la Bucureşti până la Târgu-Jiu să sensibilizeze autorităţile de acolo pentru a-i populariza şi eventual sponsoriza un marş până la Paris de unde să aducă el, poetul român, osemintele lui Brâncuşi pe malul Jiului. Aici n-aveau niciun cuvânt de spus Ministerul de Externe, Ambasada, Preşedinţia, Guvernul, nu, poetul Laurian Stănchescu pornea pe jos, lumea dădea lacrimi văzându-l şi-l dezgropa pe Brâncuşi. Nu se ştie până unde a ajuns în drumul lui spre Paris, i-am pierdut urma, nu sunt nici eu atât de informat. Lasă că Brâncuşi nu poate fi dezgropat el cum vrea Laurian. Juridic nu se poate, din 1956 Brâncuşi fiind cetăţean francez. Dar nu se poate nici de facto, oricât de patrioţi am fi noi. El a fost înmormântat în 1957 în cimitirul Montparnasse, după propria voinţă, apoi, în anii 90, în acelaşi mormânt au fost aşezaţi moştenitorii săi, soţii Alexandru Istrati şi Natalia Dumitrescu. Dar, Laurian nu se încurcă în asemenea amănunte; el mărşăluieşte, mărşăluieşte, mărşăluieşte, precum soldatul lui Nichita din Noduri şi semne, (“mărşăluia, mărşăluia,/mărşăluia/până când/până la genunchi/piciorul/i se tocea, i se tocea/i se tocea/până când/trunchiul/până la coaste/i se tocea, i se tocea/i se tocea/până când/până la sprâncene orbea/orbea, orbea/până când/părul lui iarbă neagră era/iarbă neagră era, iarbă neagră era./Un cal alb venea/şi o păştea/şi o păştea, şi o păştea./I-ha-ha, i-ha/i-ha./”), dezgropând Laurian morţii cum îi vine lui.
Acum, în toamna aceasta frumoasă, convins că mersul pe jos face bine la sănătate, deşi eu credeam că e în drum spre capitala Franţei, Laurian Stănchescu a ajuns în Munţii Apuseni şi face un drum de 95 de kilometri în memoria lui Avram Iancu, de la Vidra până la Ţebea, însoţit de tricolor şi de portretul craiului, care poate dormi liniştit, poetul Laurian de la Strehaia mărşăluieşte pentru el până când piciorul i se tocea, i se tocea, i se tocea…
Poeţii români scriu într-o veselie, îşi publică volumele pe bandă rulantă, se bat pentru premii, pentru glorie, pentru femei, măcar pentru titlul onorific de cel mai bun poet de pe strada lui. Numai Laurian Stănchescu mărşăluieşte, mărşăluieşte, mărşăluieşte! Poetul nostru când începe să mărşăluiască nu se mai termină.

2 comentarii:

petrutparvescu.b;pdspt.com spunea...

fain! am ras cu mare pohta si de unul singur.

Augustin spunea...

Nu râde, Petruţ! E mai mult de plâns.