Emilian Marcu este un poet optzecist de la Iaşi, unul nu neapărat sau nu explicit şi ostentativ postmodern, mai curând un virtuoz, un „paznic la armonii”, ca să-l cităm pe Nicolae Velea. Autorul are nenumărate volume de poezii de o ţinută artistică profesionistă.
Dar acum, în anii 2000, Emilian Marcu scrie – ca tot mai mulţi congeneri - în paralel şi roman, în ultima vreme tipărind o tetralogie, peste 1100 de pagini, cuprinzând: vol. I – Suburbii municipale (Editura AUGUSTA, Timişoara – 2005); vol. II – Suburbii municipale – Mormântul călugărului ioanit (Editura AUGUSTA, Timişoara – 2007); vol. III – Suburbii municipale – Aducerea cenuşii la templu (Editura AUGUSTA, Timişoara – 2009); vol. IV – Suburbii municipale – Ultima cină a palatinului (Editura PIM, Iaşi – 2010). Scris în cinci ani, romanul e tot mai bine realizat de la volum la volum. După volumul al IV-lea, autorul nu menţionează nici sfârşit, nici sfârşitul volumului IV, lăsând finalul deschis; poate că lucrează la un al cincilea volum.
Trebuie spus din capul locului că nu avem de-a face cu un roman propriu-zis, cât mai curând cu un poem, în sensul larg al cuvântului, aşa cum poeme sunt Odiseea, Iliada, ba chiar Ulysses al lui Joyce… Şi asta pentru că textul nu are fir epic, succesiune de fapte şi întâmplări, intrigă deosebită. Lumea din Suburbii municipale este una statică, băltind între real şi fantastic oriental, între real şi magic, în definitiv una livrescă, totul petrecându-se într-o toamnă ploioasă sau într-o primăvară, într-un sfârşit de octombrie sau un început de noiembrie, dacă n-o fi un martie – autorul sugerând că timpul exact nu are de altfel nicio importanţă. De 40 de ani, autorul lucrează într-o bibliotecă, e un şoarece de bibliotecă şi acest lucru se cunoaşte. Pentru 1100 de pagini, sunt puţine personajele cărţii şi ele nu fac mare lucru, nu acţionează propriu-zis, cât mai curând ele sunt fiecare reprezentative pentru câte ceva anume, sunt simbolice, într-o lume închisă a suburbiilor municipiului. Lumea aceasta pare a fi una a Evului Mediu (deşi la un moment dat se vorbeşte la telefon, iar într-un alt moment oamenii se plimbă cu RATA; acestea sunt, de altfel, singurele „scăpări” ale modernismului). Şi ilustraţiile şi vignietele omniprezente trimit tot la lumea medievală.
Dar, de fapt, ce se petrece în această carte căreia nu-i găsesc filiaţie, poate doar Citadela lui Saint-Exupery – prin tendinţa de construcţie a unei lumi închise, prin scriitura în spirală, prin repetiţia mereu pe un plan superior a unor aforisme, a unor fapte etc.? Se petrec fapte puţine, dar deloc comune, ba chiar magice, ritualice, ceremonioase.
Primarul este un dictator blazat, paranoic uneori, care simte că şi-a pierdut identitatea, dar de fapt şi-a pierdut bărbăţia, extirpată din ordinul Primei Doamne, trăind o singurătate „pe care o ducea cu sine ca pe un blazon al nefericirii”, primar care tot vânează 50 de mistreţi pe lună plină pentru a le oferi la 50 de musafiri 50 de perechi de fudulii pregătite în tăvi de argint, dimpreună cu 50 de prostituate pentru dezmăţul de după cină. În rest, visează cu ochii deschişi, invadat de mii de şoareci pe care încearcă să-i prindă, dar care îi alunecă printre degete.
Bătrânul Anticar este un fel de stăpân misterios al suburbiilor, în Sala Armelor fierbând la infinit ceaiuri misterioase într-un alambic, pipăind mereu un jurnal ca-ntr-un ritual, un jurnal din care curg literele, dar care sunt strânse cu o măturică din păr de cămilă şi puse la loc, un jurnal în care curg culorile de pe pereţii de piatră, piatră bolnavă de o boală ciudată ca o lepră a mineralelor, jurnal în care literele şiroiau în culori roşii şi negre, răspândind un miros greu de mucegai, de moarte, de sfârşit de lume. Bătrânul Anticar trăieşte în „lumea semnelor magice, a contururilor nedefinite, a simţurilor eterice gata să explodeze la cea mai mică atingere…”
În acest timp stând pe loc, Batofix şi Danauto plimbă pe câmpiile cerului un car cu boi, un car cu roţi de ceară plin de lumânări multicolore.
Şi tot în acest timp încremenit, de pe armele din panoplii rugina roşie-cenuşie nu conteneşte să curgă, în aceeaşi sală în care Bătrânul Anticar nu conteneşte să fiarbă cu o anume ceremonie ceaiul de anason şi de alte tainice plante.
Zoroastru e sfetnicul şi scribul Primarului, punând pe hârtie lumea suburbiilor municipale, după dictarea stăpânului: „lumea mea (a Primarului; n.DAD) aparţine spiritelor reci şi de aceea l-am lăsat pe Bătrânul Anticar să populeze suburbiile cu lilieci atârnând asemenea strugurilor gata să fie culeşi. O lume a spiritelor reci şi atât, o lume mereu tăcută, ca o lespede într-un zid de mănăstire”.
Dar nu doar faptele acestea simbolice, ritualice se repetă la infinit, însă şi un anumit inventar de obiecte: măturica din păr de cămilă cu care se strâng literele curgând din vechile cărţi, apoi luneta lui Comisiona, desigur alambicul Bătrânului Anticar, cutiuţa încrustată în care se odihnea cenuşa Călugărului Beniamin, sicriul Hristinei-fecioara, un trandafir negru înflorit, plante aromate care asigură viaţa veşnică…
De altfel, totul e ritualic, e simbolic: cifre, ceremonii masonice. Suburbiile se tot proiectează, se tot construiesc, dar ca-n Meşterul Manole din care se citează mereu versuri. Suburbiile sunt aproape la propriu încremenite în proiect, în proiectul mintal al Primarului, în cel scris al lui Zoroastro.
Stilul este deloc auster, ba de multe ori înflorat, ca la Fănuş Neagu: „Vara turbase ca un câine bolnav, muşcând totul de parcă ar fi venit sfârşitul. Iarba se înroşise sângerând. Pământul crăpase. Lumina devenise lăptoasă, lipicioasă şi lascivă ca un astmatic…” Tot aşa, aflăm că fecioarele primesc scrisori de la iubiţii lor scrise pe aripi de fluturi sau pe frunze de viţă de vie… Reţetele culinare sunt adevărate spectacole: „Se luau cu pensete lungi, cu cioc de pasăre, tacticos, intestine de peşte (de mreană mai ales pentru că era un peşte gras) şi se puneau la macerat în sare. Maceratul dura cel puţin o lună de zile. După ce fermentară şi se făcură o pastă uşoară ca aripa de înger, pasta era scufundată în miere fiartă amestecată cu oţet. Scoicile le perpeliră pe plita încinsă în tigăi cât roata carului, tigăi din alamă care cântau fin la atingerea marginei cu lingura de lemn, în ulei de măsline şi le împodobiră din belşug cu foi subţiri de ceapă. Urmau să fie aduse la masă fierbinţi şi stropite din plin, chiar în faţa oaspeţilor cu garun răcit…”
Chiar dacă nu-i găseşti o filiaţie explicită, clară, cărţii, până la urmă aceasta fiind o notă bună la originalitate, pe alocuri poţi găsi vagi ecouri din Borges şi Eco, din Eugen Barbu şi Fănuş Neagu. Din primii doi în ce priveşte spaţiul închis şi timpul împietrit, din ultimii stilul luxuriant.
După cum nu merge cu valul (optzecist) poetul Emilian Marcu, cu atât mai puţin merge prozatorul cu acelaşi nume. Pe linia aceasta narativă este unic în cadrul grupării optzeciste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu