Uniunea Scriitorilor vs. Uniunea Cititorilor

Există o categorie aparte de scriitori: cei care nu citesc nimic. Unii o fac cu program, vezi Doamne – să nu se lase influenţaţi de cărţile pe care le-ar citi. Dar, cei mai mulţi, nu citesc pentru că, precum mărturiseşte Becali, cititul îi plictiseşte. Ferice de ei! A lor va fi împărăţia cerurilor! Asta nu înseamnă că nu dau buzna să intre în Uniunea Scriitorilor. După cum nu înseamnă că nu se citesc pe ei, nu se citesc şi nu se recitesc până se ştiu pe dinafară. Aşa, mai compensează. Ba, au pretenţia şi să fie citiţi de colegi sau de critici care să scrie cronici neapărat laudative. Probabil că un resort interior care-i opreşte de la lectură este şi acela că nu vor să se compare cu unul, cu altul, cu vreun Dostoievski sau vreun Nichita Stănescu şi să iasă cumva în inferioritate. Aşa, sunt siguri că ei sunt cei mai buni, nu doar de pe scara lor, din oraşul lor de gogomani în care ei sunt cei dintâi, dar chiar din ţară şi de pe Mapamond.
O dată, aflându-ne pe-o terasă, la o halbă, mai mulţi scriitori, unii erau revoltaţi că un coleg de-al nostru, preşedinte de filială, îl primise în USR pe-un asemenea autor necitit. “Cum să-l primeşti în uniune, zicea unul, ăsta n-a citit nicio carte?...” Situaţia de jenă apăsătoare a fost salvată de bonomul Leo Butnaru de la Chişinău: “Dar ce-aveţi cu băiatul? El a fost primit în Uniunea Scriitorilor, nu în Uniunea Cititorilor”.