Dacă la anii 100 ai erei noastre, spaţiul Curţii de Argeş era cumva populat, atunci el a scăpat de invazia romană. Ostaşii lui Traian au ales să intre în Dacia pe la Turnu Severin, pardon, pe la Drobeta. De goţi, vizigoţi, huni, tătari Curtea de Argeş a scăpat, ajutată şi de climă, relief etc. Ba, Curtea de la Argeş fenta şi puhoiul de ieniceri şi spahii ai ditamai Imperiul Otoman, datorită inteligenţei militare a domnitorilor noştri şi datorită poziţiei strategice a zonei. Nici în cele două războaie mondiale oraşul n-a căzut în mâinile cotropitorilor.
Ei bine, până aici i-a fost Curţii de Argeş! În fiecare an, de Sfânta Marie Mare, de 15 august, municipiul-comună sau comuna-municipiu Curtea de Argeş, ditamai capitala turismului românesc este asediată ca un nimic. Hoardele regelui Cioabă cu capitala la Sibiu, cele ale împăratului Iulian, cu capitala în acelaşi cartier al Sibiului, supuşii regelui Stănescu-Tortică de la Costeşti, dar şi clanurile nesupuse de ţigani din toată ţara pătrund în oraş pe Valea Argeşului dinspre Piteşti, alţii vin pe Transfăgărăşan, unii pe Momaia, dinspre Vâlcea, chiar şi dinspre Câmpulung vin unii, deşi strategic şoseaua e mai bombardată decât multe şosele din Afganistan. Toţi ţiganii din patru zări îşi iau numele de pelerini şi invadează oraşul. Îşi pun corturile pe spaţiile verzi, pe trotuar, în parcul mănăstirii lui Neagoe Basarab, pe trotuare şi-n parcări, îşi deşartă lăzile frigorifice de fleici şi mititei, aprind grătarele, dau glas manelelor şi dansează zi lumină şi noapte întuneric ca nişte învingători pe ruinele cetăţii cucerite şi distruse.
Duminică seara, întorcându-mă dintr-o preumblare prin oraş, am trecut prin curtea mânăstirii şi m-am înspăimântat. Cohorte de ţigani burtoşi şi de pirande ţâţoase pătrundeau pe porţile aşezământului cu plăpumi sub braţ, cu perne, cu scăunele şi mese, cu paturi pliante şi cucereau fiecare metru pătrat de spaţiu. Au ajuns şi pe treptele catedralei, tulburând nestingheriţi somnul lui lui Neagoe, Carol, Ferdinand, Regina Maria... Totul pentru mântuire, totul pentru victorie! părea a fi deviza lor. La asfinţit, dintre zidurile mănăstirii, dar şi de jur împrejurul acestora, se ridica fumul până la cer, dovadă că cetatea fusese cotropită, asediată, invadată, cucerită definitiv. Acolo şezum şi plânsem!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu