O moarte de om, de poet

Aflu o veste din păcate deloc surprinzătoare. A murit prietenul nostru, al multora, poetul, scriitorul, omul Ion Zubaşcu. A înfruntat aproape patru ani un cancer, cu vitalitatea lui de moroşan neîmblânzit şi-a amânat sfârşitul până nu s-a mai putut. Doamna aceea scheletică, imaginată de noi cu coasa, e necruţătoare, s-a radicalizat, nu mai are pic de milă. Acum două săptămâni l-a luat pe prozatorul Mircea Horia Simionescu, acum mai puţin de o săptămână l-a luat pe Fănuş Neagu, acum l-a luat pe dragul de Ion Zubaşcu. Anul trecut, însuşi Ion şi-a prefaţat sfârşitul cu un volum de poeme-document, volum intitulat O moarte de om. O carte teribilă, tulburătoare, cutremurătoare, am plâns citind-o: descria chinurile de Iov al secolului XXI ale prietenului meu. Mi-a dăruit-o în timpul colocviului Generaţia 80 la maturitate şi am scris o cronică în revista Arges. Ion nu-şi exhiba boala şi suferinţa în discuţiile noastre, dar nici nu făcea din ea subiect tabu.

În urmă cu trei ani, am fost împreună la festivalul Eminescu de la Botoşani la 15 iunie. După ce s-a încheiat evenimentul, eu cu el şi cu Marian Drăghici am închiriat o căsuţă din curtea lui Eminescu de la Ipoteşti şi-am mai rămas o zi. Până după miezul nopţii, am stat la taclale în trei pe prispa casei poetului. Din când în când, cu vocea lui inconfundabilă, Zubaşcu mai cânta un cântec, fie pe versurile lui, fie vreo colindă veche din Maramureş. Am venit împreună o mare bucată din drum şi omul a fost volubil, deşi ne spusese că are cancer, începuse tratamentul, a povestit una, alta, amintiri din viaţa lui de tânăr profesor, de perioada de la Cenaclul Flacăra, de ruperea lui de Păunescu. Ne-am întâlnit de mai multe ori de atunci, omul era fizic tot mai puţin şi tot mai palid, dar la fel de puternic spiritual. Vestea de astăzi nu m-a luat prin surprindere, ceea ce nu înseamnă că e mai puţin dureroasă.
Dumnezeu să-l odihnească!