luni, 2 mai 2011

Constantin Arcu, cronicarul zilei de azi, poate chiar a celei de mâine

Constantin Arcu este, după vârstă (n.1956), dar şi după paradigma prozei pe care o scrie, un optzecist. Este adevărat că unul atipic, întârziat şi marginal, în sensul că n-a făcut parte din Cenaclul de Luni sau altele bucureştene asemenea, înainte de 1989 a publicat doar în presa literară, nu e livresc, nu e ludic, iar ironia lui pare a fi funciară, face parte din mijloacele prozei dintotdeauna, de acum o sută de ani, o mie sau chiar două mii de ani. Cu o notă ironică – în limbaj de epocă - îşi prefaţează Arcu şi romanul Cocteil pentru cranii mici ( Editura Paralela 45, Piteşti, 2011): „Adevărat grăiesc vouă că personajele acestui roman sunt rodul închipuirii şi orice asemănări cu oameni din zilele noastre sunt întâmplătoare. Aşadar, de vor zice unii: <>, vor săvârşi gravă ticăloşie în faţa mea şi aspră pedeapsă se va abate peste capul şi peste casa lor şi vor pieri în nelegiuirea lor. Şi de va huli cineva această carte, sufletul lui se va căi amarnic şi sângele lui va fi asupra lui. Iar acela care va da veste bună despre cele scrise aici se va bucura în veci şi mândre fecioare îi vor sta în preajmă şi tot cu vinuri alese se va desfăta sufletul lui”. Din păcate şi din fericire, despre ce voi scrie aici, mă voi afla în ambele ipostaze. În ideea că sunt convins că e vorba de multe întâmplări şi personaje fictive, dar în acelaşi timp romanul lui Constantin Arcu este unul cu cheie, după cum voi devoala mai la vale. Din acest punct de vedere, romanul este unul balzacian, ştiut fiind că toţi negustorii, avocaţii, bancherii, contesele, baronii, jurnaliştii, generalii, ba chiar Napoleon şi Ludovic al XIV-lea etc. din Comedia Umană sunt personaje fictive şi reale în proporţii pe care nici un exeget nu le poate preciza exact.
Romanul este unul de strictă actualitate, cu acţiunea într-un oraş din nord (hm! poate că Suceava!?), în mediul judiciar al anilor 2000; aici trebuie să amintim absolut în treacăt că Arcu este jurist de profesie, autor de cărţi din domeniul dreptului civil, avocat, profesor la Universitatea din cetatea de scaun a lui Ştefan cel Mare (mă rog, şi Sfânt!). Poate că e doar o coincidenţă că naratorul la persoana întâi se numeşte Cosmin Anca(CA), iar acesta cumulează tocmai calităţile lui CA romancierul.
Intriga romanului – realist, dincolo de orice speculaţie - se ţese în tribunalul local, personajele principale fiind judecători, grefieri, avocaţi, poliţişti… Cosmin Anca, avocatul care nu mai practică, dar care ţine legătura cu sistemul, este nu doar naratorul, dar şi liantul tuturor personajelor din cele două domenii care se intersectează: cel judiciar şi cel literar, păianjenul în jurul căruia se ţese pânza de întâmplări ale cărţii. Am zis că e vorba de un roman realist? Ei bine, îi recunoaştem pe judecătorii, procurorii, grefierii din roman după articolele din presa (inclusiv tabloidă) ultimilor zece-cincisprezece ani: unii corupţi financiar, alţii corupţi sexual, cei mai mulţi cu diverse alte slăbiciuni. Delia, tânără judecătoare, este un personaj memorabil, personaj feminin de o mare forţă, care iniţial te duce cu gândul la Lelia din Bunavestire a lui Breban, femeia fatală care înnebuneşte toţi bărbaţii din urbe: „Delia se folosea de bărbaţi ca de nişte căţeluşi, după ce îi subjuga şi le secătuia voinţa, încât aceştia nu mai aveau altă năzuinţă decât să i se pună la picioare şi să-i împlinească orice voie sau capriciu”. Notă remarcabilă pentru romancier: când cititorul este gata să o perceapă ca pe o femeie calchiată după personajul din celebrul roman brebanian, nimfomană, dură, fatală, ei bine, CA o deconspiră ca fiind lesbiană pasională, rupând astfel în mod original suspansul.
Alt personaj bine conturat este judecătorul F., coleg de complet cu Delia, de care este îndrăgostit până peste urechi, creionat deloc simplist, deşi caricaturizat în multe pagini. El este judecătorul de provincie, profitând sau încercând să profite de poziţia sa, zbătându-se între principii şi slăbiciuni, dedublat între profitul moral de pe urma unora şi, respectiv, suferind din efectul celorlalte.
Vorbeam de faptul că romanul lui Arcu poate fi citit în cheie? Ministresa acră a justiţiei din mijlocul primului deceniu al secolului XXI de care se face vorbire la pagina 35 se cam ştie cine e. Apoi, pe pitorescul ziarist şi poet Emil Danciu, supranumit Trakl (nu trebuia!), adică pe modelul acestuia îl recunosc şi eu care trăiesc la 550 de kilometri de Suceava; l-am întâlnit la hotelul Codru din Chişinău în martie 1992, în timpul războiului din Transnistria, la o sticlă de vin. Îl recunosc în portretul făcut de CA (cine vreţi, Cosmin Anca sau Constantin Arcu!).
În concluzie, Cocteil în cranii mici este un roman de actualitate savuros, de citit dintr-o suflare, fascinant prin personaje pitoreşti, sinistre, dar şi diabolice, prin situaţii hilare şi grave, prin dialoguri vii, prin intrigă bine condusă, prin suspans. Dacă ar fi să-i găsesc lui Constantin Arcu o familie de romancieri contemporani, aceasta ar fi alcătuită din Gellu Dorian (v. Insula Matriochka şi O lume de lepădat) şi Radu Ulmeanu (v. Chermeza sinucigaşilor).

2 comentarii:

Anonim spunea...

"Acum, în fine, lucrul acela distins, moartea..." ar fi şoptit, (după Jorge Luis Borges), înaintea sfârşitului, Henry James. Tot parcă în şoaptă curge şi dialogul dintre Borges şi ultimul mare stins în tăcere, Ernesto Sabato, prin cartea lui Orlando Barone, Dialoguri Borges Sabato, tradusă şi publicată la noi de către RAO, în 2005, autorul socotindu-se o balama, între cei doi, datorită reuşitei de a-i pune de căteva ori faţă-n faţă.
Leonardo da Vinci n-a discutat niciodată cu Michelangelo, nici Tolstoi cu Dostoievski; mi-am închipuit cum ar face-o - cinstindu-i memoria lui Sabato -, ca balama, scriitorii dragi mie, Henry James şi Antoine de Saint-Exupery:
O literă stacojie, un desen din covor, o Daisy – ce n-a fost distins pentru Henry James? Menţionat rarisim, comparatist, în critica literară, asemeni citadelianului de Saint Exupery în analiza politică, niciunul nu ne e concitadin. Dac-aş risca “balamatic” să mi-i închipui conversând, nu numai în limba română n-ar fi, ci nici verbal. Şi nu ştiu care ar grăi la vioară, care la pian. Stârnind muţenia celor mai armonioase intuiţii, mângâie tumultuos şi izbesc delicat în nuanţe tranşante miniaturile uriaşe, blajinele izbucniri ale rafinamentului şi discreţiei sufleteşti. Dialogând, când beethowenian, când mozartian i-aş vedea.

Rongo

Îmi permit acest off.topic, şi pentru a semna comentariul promis la cartea ta Moartea noastră cea de toate zilele, ca ecou al aproape uitatului nostru cândva dialog.

Augustin spunea...

Hm! nu sunt uitate dialogurile noastre de la începutul şi de la sfârşitul anilor 70. Erau si dese si - acum imi dau seama - si consistente. Acum, alte glasuri, alte dialoguri. Din pacate, distanta contează.