Radu Mareş este romancierul prin excelenţă, constructorul sistematic de ample edificii narative, creatorul de personaje vii memorabile, de lume temeinică. A debutat cu Anna sau pasărea paradisului în 1972, romanul fiind premiat de Uniunea Scriitorilor, de altfel cam toate celelalte romane fiindu-i premiate de Filiala Cluj a USR. După 2000 i-a apărut romanul Ecluza, cu acţiune în Clujul anilor ’80.
Anul trecut, Radu Mareş a publicat poate cel mai bun roman al său: Când ne vom întoarce (Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2010), carte masivă de 460 de pagini, dar deloc chinuitoare pentru cititor, ba oferind o lectură antrenantă. Lumea naraţiunii este un sat din Bucovina de Nord, undeva pe malul Nistrului în anii ’30, mai précis din 1936 până spre cel de-al Doilea Război Mondial. Personajul central este tânărul Gavril M., agronom debutant trimis de la Cernăuţi administrator la o fermă de vreo mie de hectare aflată în paragină. Om tenace şi îndărătnic, singur împotriva tuturor, dar şi împotriva a orice, acesta pune ferma pe picioare şi-şi întemeiază o frumoasă familie care, din păcate, nu durează. Dar să nu anticipăm. Din prima zi încalecă un nărăvaş armăsar negru, care nu se lăsase călărit de nimeni până atunci, şi străbate ferma la deal şi la vale sau merge în sat după cumpărături sau la biserică. “Mămuca” sa – personaj aspru, bine conturat în tenacitatea cu care şi-a rostuit de una singură gospodăria şi copiii, amintind cumva de Mara lui Slavici -, aşadar mama sa vrusese să-l facă preot, dar visul ei s-a destrămat când o maşină de tăiat coceni l-a lăsat pe copilul Gavril fără două degete la o mână. Poate că acesta se revanşează pentru această pierdere, reconstruind biserica abandonată a fermei. Viaţa lui la graniţa de Nord a României Mari este una singuratică şi austeră, dormind în conacul mare dar degradat pe un pat de scânduri şi paie, discutând cifre şi proiecte cu moş Onofrei, contabilul, învăţându-i igiena corporală pe muncitorii zilieri, vânând iepuri, traversând cu stoicism verile secetoase şi iernile aspre. Personajele celelalte din jurul lui sunt mai mult nevăzute: o rusoaică grasă cu minţile rătăcite, un neamţ invalid, un fost administrator, locuind undeva în apropiere, ţiganca Tina care ţine gospodăria aproape pe neobservate, ea fiind şi vrăjitoarea locului… Refuză să intre al patrulea la partidele de poker sau tarok a “protipendadei” satului formată din primar, şeful de gară şi preot. Dar, la un moment dat, apare tânăra învăţătoare Katria, nemţoaică de origine, care în fiecare luni dimineaţa venea de la moara bunicului său cu trăsurica sau cu sania la şcoala din sat. Domnişorul Gavril o aştepta în zori, pe ger năpraznic, la câţiva kilometri de fermă şi o însoţea călare până la şcoală, povestindu-i pe larg viaţa sa, copilăria, perioada şcolii de agronomie de la Cernăuţi, prietenia sa cu tânărul călugăr Iliuţă Motrescu. Aceasta era romantica şi originala curte pe care Gavril i-o făcea domnişoarei Katria, fata cu părul blond, aproape alb, şi de pe armăsarul negru a cerut-o în căsătorie, căsătorie văzută nu cu ochi buni de tatăl fetei, pentru simplul motiv că pretendentul era român. De altfel, romanul cuprinde nenumărate consideraţii despre convieţuirea în Bucovina acelor ani a românilor cu nemţi, ucraineni, ruşi, evrei, austrieci… Tânărul Gravril este însă fericit, conştient, văzând fericirea ca “pe o pată de ulei pe apă. N-o poţi descrie, din teama că o s-o faci ţăndări sau c-o să se evapore, o să dispară”. Cam 95 la sută din naraţiune are curgere egală, cu trecătoare aluzii la cele politice din România Mare, cu personaje misterioase (fostul administrator Wagner dispare brusc, lăsând în urmă o plasă deasă de zvonuri), cu atmosfera de ţinut uitat de lume, fără sincope, fără mari denivelări ideologice, ca să zicem aşa, fără fapte senzaţionale în mersul acţiunii. Toate sunt rezervate pentru final, acesta fiind unul tragic, căci “vine istoria care le spulberă pe toate”. Fiind suspectat că ar face parte din mişcarea legionară, călugărul Iliuţă este arestat de şeful de post din sat însoţit de jandarmi. În acţiunea oamenilor legii de la conacul renovat lucrurile se precipită, iar cei doi tineri prieteni sunt împuşcaţi, hazardul părând a avea un important cuvânt de spus: “Soarta lui Gavril M. a fost să ajungă în bătaia glonţului ca pe front, unde nevinovăţia nu cântăreşte nimic. Nu s-a aflat nici cine a tras în el şi nici de ce. Era însă scris să fie aşa”. Aflând de dramatica întâmplare la întoarcerea de la şcoală, Katria îşi ia puşca ei cu ţevi scurte, încalecă armăsarul negru şi le iese în faţă jandarmilor care o ucid şi pe ea. Scenă de dramă autentică.
Textura romanului este una densă şi solidă, ca din fire metalice, de nedestrămat. Naratorul ni se dezvăluie abia la pagina 417, acesta fiind Octavian Vorobchievici, şeful de gară. Romanul aminteşte, mai ales prin compoziţie, prin robusteţe, de romanele ruseşti moderne; naraţiunea pare o succesiune – când pe verticală, când pe orizontală, când mai lentă, când mai accelerată – de rame în care se opresc ca stopcadre pentru privitor/lector portrete, peisaje, gravuri. Dacă în alte genuri literare progresul este mai puţin vădit de la o carte la alta, în roman acesta se observă cu ochiul liber. Este cazul la Radu Mareş. Deşi stăpân absolut pe secretele genului de la început, putem spune că acest roman arată saltul evident făcut de romancier, acum, când luna aceasta a împlinit 70 de ani. Anul 2010 a fost în literatura română anul romanului, cel puţin 15 romane fiind de tot interesul. Când ne vom întoarce se află sigur în primele zece, ceea ce nu este puţin lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu