Lucia Negoiţă este o poetă exigentă cu ea însăşi, debutând editorial în 1973 şi publicând până acum opt cărţi, deci în medie o carte la patru-cinci ani. Dar nu doar parcimonia cu care-şi publică volumele o arată ca respectându-se pe sine şi respectându-şi cititorii, însă şi faptul că opurile sale sunt unitare, nu simple culegeri de texte. Nu face excepţie nici Dincolo de Barbaria (Brumar, MMX).
Poezia de aici este una livrescă, dar mai ales a cotidianului luat în răspăr, cu ironie dusă uneori până la pamflet, autoarea declarându-se descendentă zglobie a lui Caragiale, mai deloc solemnă a fiului acestuia : „Locuiesc chiar pe Bulivaru’ ăl nou al lui Pache/de unde rudenia cu berarul Luca Ion/incertă cu heraldul Mateiu…” Precum Petre Stoica, să zicem, Lucia Negoiţă îmbracă modestă cămaşa ce „poartă sudoarea istoriei mici”, înşirând cu voioşie fapte de viaţă comună şi făcând o spumoasă poezie a poncifelor, scriind un jurnal de poet (mă rog, de „pohet”) care se întâlneşte cu lumea gregară a fiecărei zile, lume de care încearcă - după cum mărturiseşte într-un interviu acordat Iolandei Malamen - să se elibereze: „…am spart seminţe la stadion pe la cozi/o ceată de flăcăi cu vocea în schimbare/striga din rărunchi: hei ţara te vrea prost//am croşetat întâmplări la vorbitor cu vieţaşii din Rahova/am băut vin prost la Broscăuţi într-o veselie/am dansat pe la nunţi şi botezuri/am lăcrimat cu naşul care falsa/păi de trei ani n-am dat pe-acasă//m-am plimbat cu servitoarele prin Cişmigiu/am căzut de acord bărbaţii e porci/am ascultat bancuri de autobază/m-au înjurat poliţai baştani decreţei controlori…”
Sigur că nu rămâne la epiderma cotidianului anilor 2000, poeta navetând continuu între aceasta şi întrebările grave dintotdeauna privitoare la raportul dintre trup şi suflet: „…dar cine mărturiseşte/cele treisprezece grame de suflet atât/din carnea mea aerpământapăfoc…”, meditând la cele-nţelepte care „cu degetele unei singure mâini se măsoară”, luându-şi protectori mari scriitori de la Dostoievski până la Sadoveanu (pe ei, dar şi personajele acestora) pe care-i aduce în spectacolul derizoriu al realului românesc de astăzi şi cărora li se adresează cu un original amestec de respect şi familiaritate.
Fără a face notă discordantă într-o carte cu poezie de-o asemenea factură precum cea descrisă mai sus, găsim şi texte profund creştine, dar deloc operă de habotnic: „grea e partea de suflet curând ai s-o afli/uşoară partea de trup/viaţa pre viaţă călcând-o/de pe pământ înspre cer/va fi Înălţarea doar apoi Pogorârea//la zenit singur El//limba Lui izvorul de-acolo/îndurării de-aici”.
Deşi am citat deja foarte mult, o mai fac o dată, punctând că poemul de încheiere este adevăratul crez artistic al Luciei Negoiţă, Cuvântul lui Dumnezeu nu este vorbă multă: „eu nu am în pază niciun cuvânt/din lut se plămădeşte trupul dar fără trupul//vreme-i de plâns acum nu-i vreme de citit//încă sunt privită în ochi/de un bărbat dintr-o pagină albă// trăgaciul deschis înspre ţintă/e glonţul ultim glonţul de argint //încă strălucesc sfera de cristal/stăpânirea peste cei mulţi//o Domnul îmi dă puterea cunoaşterii prin necunoaştere/tot el mă eliberează de Cele ce Sunt//Grija întreagă asupra-i am trecut-o”.
În legătură cu titlul, Barbaria poate fi chiar cotidianul gregar de care vorbeam mai sus, deşi tot în interviul pomenit mai sus, autoarea mărturiseşte: „Barbaria a existat. Ea denumea un ţinut vechi din Ţara Făgăraşului, pomenit într-un memorial de călătorie, din veacul al XIV-lea. Barbaria. Acest cuvânt se sprijină luminos pe cei trei de a şi reprezintă, desigur, o ficţiune modernă”. Aş zice că una chiar postmodernă. Poezia Luciei Negoiţă are multe din trăsăturile poeziei postmoderne: ironia, livrescul, ludicul, intertextul, ea apropiindu-se mai curând de cea a optzeciştilor, decât de cea a colegilor de promoţie Dan Verona, Mircea Dinescu sau Ion Mircea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu