În revista "Bucovina literară" nr.1-2/2011, apare o recenzie total negativă la cartea mea "Cititorul de roman". O reproduc aici:
"Cititorul de roman devine sau apare la lectură un joc inteligent al autorului, care îşi permite să-şi ironizeze contemporanii (în fond colegi de condei): de la Radu Aldulescu, de pildă, reţine "ţinutul de verdeaţă al unui popor format dintr-un singur ins", Ioana Bradea (altă ţintă) e demnă de interes pentru că "de vineri până joi" trăieşte sau inventează "săptămâna sexului pe linia fierbinte", în vreme ce Mihaela Cogălniceanu compune basme "pentru toate vârstele".
Nu e pierdut din vedere nici Nichita Danilov cu lumea lui "în două zile" şi romanul alcătuit "din cinci nuvele şi...un roman" erotic şi extatic sau Gheorghe Truţă pentru care "Dramoterapia salvează România".
Nota dominantă a referinţelor amuzante ale prozatorului rămâne ironia sau aluzia ironică. Aşa se explică de ce cartea lui Nicolae Turtureanu "este de un umor nebun", cum crede comentatorul, pentru că referindu-se la cursul epic al textelor acestuia, să conchidă că ceea ce compune nuvelistul despre "formarea limbii şi a poporului român" prezintă "un umor debordant", cauză pentru care "lucrurile şi oamenii buni/răi, bune/rele" se amestecă "până la grotesc". Din aceste motive, să admitem, un personaj cu numele Tavi suportă drept consecinţă a îndrăznelii lui de a cere "în căsătorie trei ţestoase" diminuarea penisului (vestit de altfel) cu zece centimetri în aşa fel încât în cele din urmă respectivul organ "să-i dispară de tot".
Din asemenea motive comentatorul consideră că volumul în cauză (al lui Turtureanu) "este de un umor nebun, dând în umor negru uneori".
Cu aceeaşi plăcere a decupării firului ironic se amestecă D. A. Doman în compunerile lui Leo Butnaru. El consideră că anii de copilărie ai acestuia au "multe puncte comune cu copilăria lui Nică a Petrei din Humuleştii anilor 40 ai veacului al XIX-lea". De unde şi plăcerea povestitului "pentru a ne face pe noi, cititorii, părtaşi la această plăcere".
Concluzia lui D. A. Doman? Că Leo Butnaru (din Negureni) "este un calamburgiu de marcă", ba mai mult, "un omolog al lui Şerban Foarţă". (Ceea ce rămâne de văzut...).
Rubrică realizată de Ion Beldeanu
5 comentarii:
Mi-ar fi plăcut să fiu de acord cu recenzentul care, din păcate, nu are dreptate.
Dumneata gâlgâi de obiectivitate caldă, afectuoasă, făcând din cetitul romanelor o ocupaţie la fel de nobilă şi de umană ca munca în clădirea prosecturii.
Auliu, am uitat, asta e tasta # ?
Clic !
Am reţinut otrava lui Don Quijote. Dacă a făcut un fix din a mă tortura, îl asigur că la umplerea paharului îi voi face un portret memorabil (fără nimbul pe care şi l-a pus el pe creştet şi-l ţine strâns cu ambele mâini), un portret realist cu care se va deschide toată viaţa lui orice căutare pe google, pe yahoo... Şi încă ceva, dacă bietul personaj al lui Cervantes a murit acasă la el, omologii lui contemporani au spitale specializate, e păcat să nu se caute acolo...
Otravă e prea mult spus, poate ironie colegială..., la fel cum exagerate sunt şi tuşele ce i le-ai dat nefericitului Don Quijote ! Restul de viaţă, pe care o mai am de trăit, m-a făcut mult mai raţional şi ancorat în real. Dar, asta e altă poveste...
Omeneşte, te înţeleg, nici eu nu am chef să mă mai trag de şireturi cu anumite persoane, ori invers. La vârsta noastră liniştea este o parte din paradisul care ne-a mai rămas. Aşa că, din partea mea nu vei mai avea nici un comentariu, îţi garantez. Şi asta nu din teama de portretul pe care mi l-ai putea face - în afară de faptul că m-am făcut de râs la vreo două dame, nu prea văd ce alte rele să fi făcut; m-am ţinut de Decalog, pe cât s-a putut.
"Un lung bun rămas !"
Cum, în paradigma prozei, romanul îşi defineşte specificul prin construcţie, (arhitectură, compoziţie), mult m-a dezamăgit N.Manolescu în expozeul istoriei sale - care istorie este meta-romanul compoziţiei de compoziţii - c-a rezolvat problema în reţetă sub-romanescă, nuvelistică.
Rongo
Cred că ai dreptate. Iniţial, mi-am zis că de fapt şi nuvela tot construcţie, compoziţie, structură e, dar o istorie literară cu asemenea miză n-are voie să aibă decât compoziţie romanescă. Ceea ce desigur nu are.
Trimiteți un comentariu