Stan V. Cristea este cunoscut îndeobşte ca istoric literar, autor – printre altele – a unui bun dicţionar al scriitorilor teleormăneni. Dar este şi un sensibil poet, chiar dacă mai puţin cunoscut în această postură. Recent, a publicat o antologie de autor: Turla vederii (RCR Editorial, 2010), editată după toate regulile, cu un cuvânt înainte (de Ana Dobre), cu cărţile reproduse în ordine cronologică, apoi cu notă bibliografică şi referinţe critice. Poetul îşi numeşte producţiile poemozii, trimiţând desigur la melanjul de poem şi poezie. Mai sunt asemenea inventatori de gen lirico-epic, o poetă de la Bacău numindu-şi textele prozeme, adică poeme în proză. Dar, până la urmă, s-a convenit că poem este cuvântul care acoperă foarte bine şi Odiseea, şi Ţiganiada, şi Levantul, şi Plumb, şi Baaadul… Poate că, mai curând, textele acestea sunt stanţe sau…în spirit de stanţe, toate fiind scrise în opt versuri, cu o anume rimă şi, în general, inspirate şi rotunjite.
Primele texte sunt de la începutul anilor 70 şi autorul era un labişian de respiraţie scurtă: „Mi-au adormit ochii-n mohor -/uite ce înaltă-i seara/(blândă-alergare peste câmp)!;/şi caii cum îşi umflă nara…” Tot în deceniul opt, mai spre sfârşit, în poezia lui Stan V. Cristea se simţeau vagi ecouri din Arghezi: „Te-am adorat cum zeii doar adoră/lumina primită dintr-un eres divin;/dar m-am înşelat şi nu mai ştiu/ce-i bine: să plec ori să rămân?”…”
Dar Stan V. Cristea imaginează o lume a lui, cu „călăreţi de ceară”, cu timpul „înalt ca un mire”, cu „lebedele nopţii (ce) mor în pleoape”, cu „vise multe”, „câini de pământ” etc., tot atâtea metafore care se repetă de la poem la poem şi care-l singularizează pe poet până la monotonie. Uşor vetuste, poemele sunt şi grafic egale, nişte pătrate cam de aceeaşi dimensiune de la o pagină la alta, de la început până la sfârşit.
Volumul este ilustrat cu grafică în tuş foarte agilă şi interesantă, aparţinând tot poetului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu