Ostentaţia anticanonică

- Dragă Mircea Bârsilă, eşti, în primul rând poet, şi nu unul doar nativ, ci unul din care cultura transpare printre versuri. Când ai deschis ochii în satul tău de pe malul stâng al Motrului, ai văzut rafturi cu cărţi? Te-ai născut într-o casă cu cărţi?
- M-am născut într-o familie de ţărani: ţărani înstăriţi(chiaburi!). În perioada interbelică, bunicul (dinspre mama), care avea peste 30 de pogoane de pământ, a fost de două ori primar. Tata avea un scris de caligraf şi reale apetenţe intelectuale, iar când se îmbrăca în haine ,,de duminică’’ nu mai era ţăran. Multe, multe pogoane din satul meu (Cârciu) aparţinuseră străbunicului meu dinspre tata. De câte ori vorbea el, tata, pe la felurite adunări, se făcea o linişte deplină în sală. În timpul colectivizării, toţi consătenii aveau o singură replică în faţa activiştilor de partid: dacă se trece nea Iulică ,,Bârsâlă’’, ne trecem şi noi (la colectiv).
Părinţii mei – şi nu le-a fost uşor! – au fost singurii din împrejurimi care s-au străduit să-i facă ,,oameni cu carte’’ pe toţi copiii lor – patru la număr. Eu şi sora mea geamănă (Sofia) am venit pe lume la 14 şi, respectiv, la 12 ani, după fratele cel mare şi cealaltă soră. Când eram mic, ei erau elevi de liceu şi, apoi, studenţi. În afară de ,,Biblie’’ – din care tata ştia pe de rost nenumărate fragmente – mai erau, pe rafturile unei mici biblioteci , circa o sută-o sută cinzeci de cărţi (cumpărate de fraţii mei mai mari): poezii de Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Grigore Alexandrescu sau povestiri şi romane de Sadoveanu, de Al Sahia, ,,Basmele’’ lui Ispirescu, ,,Tânăra Gardă’’, ,,Gulia Koroliova’’ , ,,Aşa s-a călit oţelul’’, ,,Pe Donul liniştit’’ şi ,,Soarta unui om’’, „Pământ dezţelenit”, „Mitrea Cocor”, Nopţi înfrigurate’’ de Aurel Mihale, etc., dar şi ,,Moromeţii’’ şi ,,Decameronul’’. Prin clasa a treia, am citit de mai multe ori povestea Guliei Koroliova, care în final, murea ca eroină. Ce mai plângem, când ajungeam cu lectura la respectivele pagini! Acelaşi lucru mi se întâmpla şi cu ,,El-Zorab’’, de Coşbuc. În clasa a patra, am citit, toată vara, cu mare încântare, ,,Moromeţii’’. Cred şi acum că această carte nu trebuie citită decât în timpul verii. La începutul anului şcolar, când eram în clasa a şaptea, diriginta, care era profesoară (suplinitoare) de română, ne-a întrebat ce cărţi am citit în vacanţă. Eu, premiantul clasei, am răspuns oarecum neutru că am citit ,,Decameronul’’ şi mare mi-a fost mirarea văzând-o pe tovarăşa dirigintă că face ochii mari şi i se tulbură înfăţişarea. M-a muştruluit, explicându-mi că aia nu este o carte pentru mine, că trebuia să citesc alte cărţi. Am tăcut, mi-am însuşit critica, dar aveam o ascunsă satisfacţie cu două feţe: aşadar, citise şi ea, femeie tânără şi frumoasă, de vreo 25-26 de ani, cartea aceea şi, pe de altă parte, ştia că aflasem şi eu, din aceeaşi carte, atâtea lucruri ,,minunate’’ despre firea femeiască.
Odată, la sediul ,,ceape”-ului, unde tata era magazioner, am descoperit o colecţie uriaşă de reviste ,,Viaţa Românească’’, pe care le-am transferat, câte două-trei, acasă. În cuprinsul revistei predominau textele traduse din literatura sovietică. Amintiri, în fond, umile, nu?
Revin la tata: avea cele mai frumoase recolte, inclusiv de struguri şi prune, avea cel mai bun vin, avusese puşcă de vânătoare, patefon, cazan, seringă, maşină pe rulmenţi pentru extras mierea din faguri, două fotolii cu arcuri, maşină de cusut (la care lucra mama), vioară (pentru sora cea mare, când era studentă la Institutul Pedagogic) şi... o maşină de scris, pe care o ţinea ascunsă în fânar. Într-o iarnă a fost distrusă de urina – acidă – a unor şoareci.
În fine, în anii aceia eram fermecat de poeziile de dragoste ale lui Mihai Eminescu. Multe dintre ele le ştiam pe de rost, iar la serbările şcolare recitam cu patos poezii din manuale, între care şi aceea care începea cu versurile ,,biblice’’:,,Partidul e-n toate, în cele sunt/Şi-n cele ce mâine vor râde la soare’’...

- Îţi aminteşti când te-ai întâlnit prima oară cu poezia? Vreau să spun când ai deosebit pentru prima dată poezia adevărată de „poezelele” copilăriei sau de poeziile lui Dan Deşliu et comp. din cărţile de şcoală de altădată?
- În mintea mea nu existau decât marii poeţi amintiţi mai sus. Pe cei din manuale, care scriau despre partid şi despre fericirea omului ,,nou’’ nu-i consideram poeţi. Textele lor nu intrau în tiparul poetic pe care-l îndrăgeam. Mai mult, nu credeam că mai există sau că ar mai putea să existe poeţi: poeţi adevăraţi. De aceea, mare mi-a fost mirarea când sora mea (cea mare) m-a informat că a mai existat un poet, dar care, din păcate, a murit tânăr, la 21 de ani: Nicolae Labiş. Ea citise ,,Moartea căprioarei’’, pe care mi-a şi povestit-o. Asta se întâmpla pe când eram în clasa a VIII-a. Mai ştiam de la ea că are o colegă la liceu care este poetă (Ileana Roman). Tot ea m-a ajutat, când eram prin clasa a şasea, să scriu prima poezie. Mă împotmolisem la primele două versuri şi nu ştiam cum trebuie să continui, socotind eu, pe atunci, că drumul unui text liric este dependent de nişte reguli (probabil, ezoterice), precum rezolvarea unei probleme de aritmetică de o anumită formulă. În clasa a IX-a, aveam deja un caiet plin cu poezii, pe care îl învelisem în hârtie albastră.
Ei, bine, la liceu (în localitatea Grădinari, lângă Oraviţa), un liceu al cărui director era chiar fratele meu (profesor de română), l-am cunoscut pe Octavian Chisăliţă (Octavian Doclin), despre care am aflat, imediat, că scrie poezii şi care era tratat şi de colegi, şi de profesori, ca o mare speranţă a poeziei. Îmi plăcea de el, era comunicativ şi îl asemănam, în taină, cu Nicolae Labiş. Amândoi trăiam cu ardoare mitul Nicolae Labiş! În judeţul Caraş-Severin, apărea ziarul ,,Flamura’’, care publica ritmic şi literatură contemporană locală. Din acel ziar am aflat de George Suru, un poet cu mult mai valoros decât sumara receptare, postmortem, a poeziei sale. Am şi debutat în acest ziar, pe la sfârşitul anului şcolar, când eram în clasa a IX-a sau a X-a, cu o poezie în care redactorul (George Catană) a introdus, din raţiuni ,,obiective’’, cuvântul ,,Partid’’. Este singurul meu text care conţine acest cuvânt. Desigur, nu m-a deranjat cu nimic intervenţia în text a redactorului. Publicarea acelui text mi-a dat o stare de fericire de neuitat...
Octavian Doclin beneficiase de îndrumarea strălucitului profesor cărăşean de literatura română Petru Oallde, care scria cronici literare în cotidianul ,,Drapelul Roşu’’ din Timişoara şi care urmărea îndeaproape fenomenul literar din ţară, aşa că, în clasa a XI-a, Tavi (i se mai spunea şi ,,Nepo’’) ştia de bănăţenii Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu, Damian Ureche, Lucian Bureriu, Crişu Dascălu sau Alexandru Jebeleanu. Petru Oallde conducea Cenaclul literar al liceului şi a editat şi o revistă (un singur număr) de circuit interior ,,Vârste cărăşene’’, în care mi-a publicat mai multe poezii la rubrica ,,Dintre sute de catarge’’(Doclin apărea la ,,clasici ’’ cu un întreg ciclu de poeme). Din când în când, mergeam la Oraviţa, împreună cu Nepo, şi cumpăram cărţi de poezie, iar sâmbăta cumpăram de la Poşta din Grădinari revista ,, Luceafărul’’. Am păstrat multă vreme primul număr din noua serie a revistei ,,România literară’’. Biblioteca liceului avea şi alte reviste, pe care le răsfoiam cu un minunat freamăt sufletesc. Citeam, electrizat, poezii de Nichita Stănescu, de Ioan Alexandru, de Ion Gheorghe, de Adrian Păunescu, de Costanţa Buzea, Ana Blandiana, Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu... Îmi aduc aminte perfect de prima întâlnire, într-o revistă, cu poeziile lui Nichita Stănescu, însoţite de o fotografie a sa din profil. În casa fratelui meu (pe care o închiriase) am dat de un vraf de reviste ,,Contemporanul’’. Acolo am citit pentru întâia dată poezii de Dimitrie Stelaru. Una dintre ele începea cu versul ,, Cal sunt, fără frâu’’. O altă surpriză colosală a fost aceea când, citindu-i pe tragicii greci, întrucât pe atunci se făcea în clasa a IX-a sau a X-a, şi literatură universală, am constatat că eu ştiam de mult timp ,,poveştile’’ lor. Când era în vacanţă, sora cea mare ne spunea, înainte de culcare, mie şi surorii gemene, încă preşcolari, nişte poveşti cu Antigona, Electra, Oedip, Prometeu...
Ultimele două clase de liceu le-am făcut la Caransebeş, unde l-am cunoscut îndeaproape pe George Suru (stins din viaţă la 39 de ani). Datorită lui am avut privilegiul de a fi, adeasea, în preajma unor scriitori precum Sorin Titel, Anghel Dumbrăveanu, Maia Belciu, Horia Pătraşcu... Îi auzeam vorbind despre Dostoievski, Kafka, Whitman, Geo Bogza, Maiakovski, despre cutare director de editură sau despre autorii unor cărţi proaspăt apărute. La Caransebeş i-am descoperit pe Esenin, Eugenio Montale şi Edgar Lee Masters şi m-am împrietenit la cataramă cu Ioan Geoge Şeitan. Dar nu ţi-am răspuns încă la întrebare. Marea întâlnire cu poezia, una năucitoare, a avut loc în primăvara anului 1969, în luna mai, când am citit cele două volume (cartonate) din poeziile lui Lucian Blaga!
În anii aceia, cei ai liceului, am trăit ca într-un vis irepetabil, fericirea de a descoperi magica frumuseţe a literaturii.

- Prin 1978-1979, la un festival studenţesc, l-am auzit pe Traian T. Coşovei vorbind de Cenaclul de Luni şi de optzecism, de un program estetic al mişcării, deşi programul acesta era vag. La Timişoara, la cenaclul „Pavel Dan” se vorbea de aşa ceva, de optzecism cu program?
- Se vorbea despre ,,Generaţia în blugi’’. Ştiam de noii poeţi din Cluj, Bucureşti, Craiova, Iaşi, cu mult înainte de 1979. Ne întâlneam la Festivalurile studenţeşti de poezie, se făceau schimburi de experienţă între cenaclurile studenţeşti ale marilor centre universitare, urmăream revistele studenţeşti de la Iaşi, Bucureşti, Cluj şi mai ales revista ,,Amfiteatru’’ unde Dinu Flămând şi Constanţa Buzea i-au promovat pe aproape toţi optzeciştii.
Îţi spun, în altă ordine de idei, un lucru care nu o să le convină multora dintre optzeciştii prezenţi în antologia ce cuprinde texte teoretice cu statut de program poetic îngrijită de Gheorghe Crăciun. Cel dintâi text teoretic despre poetica optzecistă a fost publicat de mine, în 1979, în revista timişoreană ,,Forum studenţesc’’, la solicitarea şi îndemnurile lui Viorel Marineasa. Sub numele meu apare şi numele unei fete (Elena Danciu) de care eram îndrăgostit, acolo în largul Bărăganului, în primul an după absolvirea Facultăţii. Ea nu are nici o legătură cu acel text şi cred că nici nu a dat prea mulţi bani pe surpriza pe care am dorit să i-o fac arătându-i respectivul ,,articol’’. Textul meu nu apare în amintita antologie. I-am vorbit despre el, la timpul cuvenit, lui Gheorghe Crăciun, care mi-a spus, cam cu o jumătate de gură, să i-l aduc. Nu i l-am dus şi nici el nu a insistat. Acel text ar fi stricat ,,regula jocului’’, Gheorghe Crăciun fiind unul dintre cei mai vehemenţi – şi mai lucizi – actanţi ai politicii de impunere a canonului optzecist. Să mai amintesc şi faptul că nici un ,,paveldanist’’ – nici măcar Ion Monoran, unul dintre primii şi, totodată, unul dintre cei mai valoroşi poeţi optzecişti - nu este prezent în antologia poeziei optzeciste alcătuită de Alexandru Muşina: un alt actant - înfocat şi foarte priceput - al pragmatismului optzecist, în varianta sa canonică. Un pragmatism, în fond, salutar. Avea dreptate Călin Vlasie când spunea că noi trebuie să facem, în timpul vieţii noastre, ceea ce trebuie făcut pentru propriile opere. Din păcate, eu fac parte din rândul celor ce au aşteptat să cadă singură, din cer, para mălăiaţă. Altfel ar fi stat lucrurile dacă cei doi ,,coechiperi’’ Mono şi Derlea nu s-ar fi grăbit să treacă hotarul.

- Era perioada în care tu, Monoran şi Derlea întemeiaţi monodersilism-ul. Ce se voia această mişcare literară?
- ,,Monodersilismul’’ este un cuvânt inventat de mine şi vine de la cuvintele MONOran, DERlea şi BârSILĂ. Toţi trei („trei drumuri plecând din aceeaşi piaţă în direcţii diferite”), Ion Monoran, Adrian Derlea şi subsemnatul, eram buni prieteni. Ne unea bucuria de a descoperi, prin lectură, noi teritorii lirice, şi gândul de a apropia poezia scrisă de noi de sfera modelelor care ne încântau. Derlea miza pe limbajul tranzitiv, iar Monoran pe aşa-numita scriitură a revoltei. Amândoi au murit prea repede – abia trecuţi de 40 de ani. Mono nu a avut nici măcar norocul de a-şi vedea prima carte tipărită (Locus periucundus). El a murit în decembrie, iar cartea i-a apărut în următoarea lună... Ne mai unea şi ostentaţia anticanonului. Noi am refuzat să scriem aşa cum se scria la Bucureşti, mai exact la Cenaclul de Luni. De aceea nu am putut încăpea pe îngusta listă canonică.
Aşadar, toţi trei am făcut parte din cenaclul studenţesc ,,Pavel Dan’’ unde veneau şi Eugen Bunaru, şi Petru Ilieşu, şi Daniel Vighi şi, mai răruţ, şi Marcel Tolcea...şi lista ar putea continua. Se constituise un cerc prietenesc din care făceau parte şi Viorel Marineasa, şi Eugen Bunaru, şi Daniel Vighi, şi ... total necunoscutul, dar extrem de talentatul poet Gheorghe Pruncuţ. Numele lui este ştiut doar de literaţii timişoreni. Nici el n-a avut norocul să treacă de 45 de ani. Poate că se va găsi cineva să scrie o carte despre mişcarea literară a anilor 80 din Timişoara .

- Când ai debutat publicistic şi unde? Cât de uşor sau cât de greu ai debutat editorial cu Obrazul celălalt al Lunii? Cât de oportun era să debutezi prin concurs?
- Despre debut am spus câte ceva în rândurile de mai sus. Am redebutat, ceva mai târziu, în revista ,,Orizont’’, prin generozitatea lui Anghel Dumbrăveanu. Am mai fost debutat, ca să zic aşa, în revista ,,Luceafărul’’ de Ion Gheorghe. Debutul la care ţin cel mai mult a fost cel cu pseudonimul Mircea Silă, în SLAST, unde am fost prezentat cu entuziasm de unul dintre cei mai mari critici ai literaturii noastre: Alex. Ştefănescu. Un mare critic şi un om fermecător! Cât priveşte debutul editorial a fost ceva mai simplu. Ion Monoran, care se afla întâmplător prin Bucureşti, mi-a dat telefon ( prin intermediari, căci pe vremea aceea nu existau ,,mobile’’) să-mi spună că manuscrisul meu a câştigat premiul la Editura ,,Albatros’’, alături de manuscrisele poeţilor Cristian Şişman şi Mariana Marin. Asta era prin 80, iar volumul meu a apărut în 1982. Paralel, a fost publicat şi ,,Caietul debutanţilor’’, pe doi ani, plin cu poeţi unul şi unul.

- Dar, ce este o generaţie literară, în concepţia ta?
- O generaţie literară afirmă o nouă sensibilitate artistică, iar înnoirea sensibilităţii este determinată de schimbările contextuale, în sensul larg al cuvântului, de un alt punct de convergenţă al lecturilor, de o nouă atitudine faţă de actul de creaţie şi de asumarea unor noi convenţii... La începuturile ei – şi multă vreme după aceea – generaţia funcţionează, cum spunea Gheorghe Grigurcu, ca un sindicat sau ca o anvelopă protectoare. În opinia lui Tudor Vianu, utilizând criteriul biologic, durata unei generaţii este circa 30 de ani, dar, în cazul unor schimbări semnificative de context, respectiva durată se reduce foarte mult, chiar la doar câţiva ani. Potrivit acestei concepţii, durata Generaţiei 80 ar fi trebuit să se încheie în anii 90, când s-a produs o radicală schimbare de context. Realitatea a dovedit că, dimpotrivă, după 90, a avut loc o puternică ,,regenerare’’ a acestei generaţii.
Cauza se va fi aflând în faptul că până la ,,revoluţie’’ opteciştii nu publicaseră decât o carte, sau două, sau – cel mult - trei. Astfel spus, erau încă într-o fază aflată sub semnul începuturilor literare. Pe de altă parte, mulţi dintre optzecişti abia după 90 s-au bucurat de necesară undă verde editorială. Iată că durata acestei generaţii se întinde peste două contexte diametral opuse. Este o generaţie a cărei maturitate a început, cu aproximaţie, după ce membrii ei au intrat în conul de lumină al vârstei de cincizeci de ani. Din punctul meu de vedere, deplina maturizare a scriitorilor optzecişti se va împlini în următorul deceniu. Vârsta maturizării unei generaţii de creaţie variază de la o generaţie la alta. La cincizeci de ani, şaizeciştii se aflau de multă vreme pe culmile destinului lor literar. Şi încă ceva: dacă prestigiul şaizeciştilor consta, între altele, în solidaritatea lor de generaţie, prestigiul generaţiei noastre este dat de golurile lăsate printre noi de cei ce s-au stins prea devreme.

- Mi se pare normal să nu-i uităm pe colegii de generaţie care ne-au părăsit prea devreme. Cum, de pildă, Adrian Alui Gheorghe l-a evocat pe prietenul său Aurel Dumitraşcu sau George Vulturescu pe Al. Pintescu, te rog să vorbeşti de Ion Monoran, omul şi poetul, dispărut repede după revoluţie în condiţii misterioase. Era el un membru de bază al generaţiei?
- A fost unul dintre ctitorii optzecismului şi când spun asta nu reduc optzecismul doar la şcoala literară de la Cenaclul de Luni. Mai mult, Ion Monoran este un mare poet. Mi-a fost cel mai bun prieten, înainte de prietenia mea cu Pavel Şuşară şi Marian Drăghici.
Ne-am cunoscut, în 1973, la un cenaclu literar care se ţinea într-unul din birourile fabricii timişorene ,,Elba’’. Cenaclul era condus de şeful contabil al acelei întreprinderi, Dumitru Dascălu, tatăl scriitorului Crişu Dascălu. Vorbeam despre poezie, făceam schimb de cărţi, ne mai ,,îndumnezeiam’ din când în când cu o bere sau cu o sticlă de vin. El câştiga puţin, lucra la termoficare, eu eram student. De multe ori, pletele sale voievodale i-au adus necazuri. Mai exact, nu prea era acceptat nici la cenaclul ,,Hiperion’’ al studenţilor de la Filologie şi, uneori, nici la cenaclul revistei ,,Orizont’’, pe care-l socotesc a fi fost cea mai de seamă instituţie de acest gen din ţară. De multe ori, densitatea de inteligenţe din sala de şedinţe era copleşitoare. Scăpărătoare: discursurile pe marginea textelor citite. Luau, aşadar, cuvântul: Cornel Ungureanu, Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă, Marcel Pop-Corniş, Andrei A. Lilin, Vasile Tudor Creţu, Eugen Dorcescu, Alexandra Indrieş, Olimpia Berca Lucian Alexiu... şi, din când în când, chiar Eugen Todoran şi G.I. Tohăneanu.
Succesul lui Mono în şedinţa comună a cenaclului ,, Amfiteatru’’, în frunte cu Dinu Flămând, şi cenaclul-gazdă ,,Pavel Dan’’ ,,a cutremurat’’ Timişoara. În primul număr al revistei ,,Amfiteatru’’, Dinu Flămând i-a publicat o pagină întreagă şi i-a făcut şi o prezentare entuziastă. Fotografia lui Mono a apărut însă fără plete. Odată, am fost împreună acasă la Nichita Stănescu. Seara s-a încheiat urât, pe la ora două jumătate, când Nichita l-a dat afară, în urma unui mărunt şi absurd conflict. De fapt, l-au alungat mai mult ,,numismaţii’’ aflaţi de faţă. Era acolo, în noaptea aceea, şi ,,sârbul’’ Ioan Flora, pe care, atunci, îl vedeam pentru întâia dată. Iată care a fost pricina. La un moment dat, după ce Nichita ne povestise cum i-a sărutat, cu veneraţie, mâna lui Arghezi, Ion Monoran a încercat şi el să-i sărute, evlavios, mâna lui Nichita, care s-a arătat a fi foarte supărat de o asemenea îndrăzneală. Derutat, Mono a pus fruntea pe masă, iar când Nichita a revenit spre a-l împăca, Mono a răsturnat cu mâna, din neatenţie, două sau trei pahare cu votcă şi suc de roşii. Atât le-a trebuit numismaţilor! După vreo trei săptămâni, întâlnindu-se cu Nichita Stănescu în grădina Uniunii Scriitorilor, Monoran s-a dus să-şi prezinte scuzele de rigoare. Nichita spunea că nu-şi aminteşte de nici un incident şi că nu a fost supărat niciodată pe el.
După revoluţie, Mono, cel care a oprit primul tramvai, în Piaţa Maria, aprinzând astfel scânteia revoltei, trecea prin mari frământări văzând cum lucrurile o iau razna de tot.
Ce să mai spun? După ce am plecat din Timişoara, fiind repartizat într-o comună din judeţul Ialomiţa-Călăraşi, ne întâlneam destul de des, la Bucureşti, în restaurantul sau în grădina sediului Uniunii Scriitorilor. Pe deasupra, Ion Monoran, prietenul meu alături de care am vânat, cândva, lei, era înzestrat cu o voce de aur. O colindă sau un vechi cântec popular erau, în interpretarea lui, un regal muzical. El însuşi a fost, la propriu şi la figurat, un cântec foarte frumos.

- Generaţia 80, măcar cea din poezie, este una omogenă? Pe scurt, care sunt trăsăturile care-i uneşte pe poeţii generaţiei, care sunt cele care-i despart?
- Nu, nu este omogenă. Nici măcar poezia de la Cenaclul de Luni nu are omogenitate, deşi, în genere, canonul uniformizează modalităţile de expresie. Nu vreau să dau un răspuns pripit, ocazional. În introducerea viitoarei mele cărţi despre poezia optzecistă voi aborda în mod riguros această problematică – de care s-au ocupat, în cunoştinţă de cauză, şi Dumitru Chioaru, şi Gheorghe Mocuţa.
Un context epistemic implică o inevitabilă tensiune între paradigma oficială (impusă, în cazul de faţă, de lista domnului Nicolae Manolescu) şi tendinţele care o erodează, lent, acţionând din planul al doilea, din umbră. Orice canon este şi coercitiv, şi trecător, iar istoria literaturii este istoria confruntărilor dintre canoanele în devenire cu sistemul literar pe care-l contestă şi a fireştilor schimbărilor suferite de fiecare sistem literar. Canonul optzecist se află într-un uşor declin. Au apărut, din planul al doilea, destui poeţi, care fac parte din această generaţie şi a căror poezie umbreşte, prin valoarea ei, poezia canonizată. Plasarea şi ţinerea acestor poeţi, până acum, în planul al doilea se datorează doar faptului că orientarea lor poetică nu intra în tiparul poezie practicate de cei ,,selectaţi’’. Ideea de ,,listă’’ este străveche. Prima listă a scriitorilor ,,vechi’’ ( admişi, selectaţi) a fost întocmită, în secolul al III-lea î.e.n., de poeţii alexandrini. Pentru ,,moderni’’, în vremea când nu exista cuvântul ,,modernus’’, gramaticii foloseau termenul ,,neoterici’’. Reînnod firul, afirmând că diferenţele atât de evidente, acum, dintre tipurile de scriituri aflate în concurenţă se vor dilua, cu trecerea vremii. Deşi scriitorii, care aparţin aceleiaşi generaţii, se deosebesc între ei prin stil şi prin felurite alte mărci, ei aparţin, în ultimă instanţă, de aceeaşi scriitură, date fiind asemănările inevitabile în ceea ce priveşte modul de a gândi literatura, convergenţa lecturilor, convenţiile artistice comune etc. Nu aparţine scriitura lui Ilarie Voronca, spre exemplu, scriiturii avangardiste? Concurenţa de care vorbeam şi apropiata ,,mişcare’’ a ierarhiei ţin întru totul de normalitatea fenomenului literar. Desigur, respectiva ,,mişcare’’ nu va fi acceptată cu mâinile în sân de beneficiarii canonului ale cărui forme s-au calcinat de ani buni. Poezia are răsucirile ei, uneori imprevizibile, infirmând predicţiile „mesianice” ale unor critici literari.

- În literatura zilelor noastre ce mai înseamnă instituţia premiului literar? Sunt puţine premii sau, dimpotrivă, e inflaţie? Au ele vreun rol în instituirea ierarhiei? Care ar fi cele mai importante premii literare de azi?
- Această instituţie ar trebui să fie una foarte, foarte importantă. La noi, respectiva instituţie se reduce la premiile USR şi ale ,,României literare’’. Puzderia de premii care se împart prin ţară, în diferite situaţii conjuncturale, nu fac altceva decât să compromită instituţia premiului literar. În aceeaşi situaţie se află şi leşinatele premii ale filialelor Uniunii Scriitorilor. Primarii, şefii de partide, preşedinţii consiliilor judeţene şi miliardarii locali ar putea găsi, dacă ar exista puţină voinţă, nenumărate soluţii pentru răsplătirea scriitorilor de valoare din comunitate – cel puţin atunci când aceştia împlinesc nişte vârste rotunde. (interviul va apărea în vol. II al lucrării Generaţia '80 văzută din interior)