„Premature şi incomplete”, aşa sunt – după propria caracterizare a autorului – memoriile lui Gheorghe Păun din volumul Privind peste umăr (memorii premature) (Editura TIPARG, 2010, seria Literapia, colecţia Memorii). Cunoscut ca un matematician/informatician apreciat pe tot Mapamondul, Păun este un sfios, un timid şi un modest, chiar dacă sigur pe el, dar se alintă scriind de dragul sentinţei spumoase: „matematicienii nu ştiu ce este modestia, atunci când se laudă pretind că sunt doar exacţi”, în aceeaşi pagină autocaracterizându-se tot într-o maximă: „fac ce-mi place, îmi place ce fac”. Se alintă şi când pretinde că povesteşte în cele aproape cinci sute de pagini fără o „urzeală vizibilă, organizatoare”, pentru că volumul are o structură aproape matematică, chiar dacă de multe ori dă frâu liber naraţiunii, spre câştigul cititorului, întâlnindu-se, în acest punct de vedere, cu un Marquez, în sensul că pare a trăi pentru a-şi povesti viaţa. Ba, încă o dată se alintă când tot repetă că se îndoieşte de propria memorie, dar înşiră într-o veselie întâmplări cu lux de amănunte: date, nume, locuri etc.
Postmodernii cred că orice naraţiune cu fir epic liniar, cronologic, automat e una defectă. Memoriile acestea au înşiruire cronologică, dar nu sunt defel plate, pentru că şi povestesc lucruri de multe ori de-a mirărilea, dar sunt şi fragmentate de savuroase paranteze, uneori de paranteze în alte paranteze. Autorul se foloseşte vioi de umor, ironie, candoare jucată, de sinceritate pură sau doar verosimilă pentru a povesti întâmplări din copilărie (cu un tată Moromete de Cicăneşti), din şcoală (când visa ardent să ajungă profesor în sat la el sau la liceul Vlaicu Vodă din Curtea de Argeş, păcatele lui!, ajungând creator de şcoală de informatică internaţională), din facultate, din armată, despre somităţile din domeniul matematicii şi informaticii cu care s-a întâlnit şi a lucrat în lume, de la revenirea la Curtea de Argeş după un periplu ştiinţific din Japonia până-n Noua Zeelandă, din Finlanda până-n Spania, din SUA până-n Germania, Cehia, Spania, Italia şi tot aşa.
Capitolul acesta din urmă despre „oraşe, ţări, oameni” cuprinzând călătoriile de studii şi de cercetare reprezintă o carte în carte. Aici, Păun este un Dinicu Golescu al zilelor noastre, acestor călătorii dându-le o conotaţie educativă, în fond, inducându-ne ideea că trebuie să copiem ce e bun în lumea largă, să ne sincronizăm, să aducem civilizaţia din lume la noi acasă, ba inducându-ne şi complexul Dinicu Golescu. Nu cumva asta este menirea unui mare om de cultură precum autorul acestor memorii… premature? Creatorul deja celebrului sistem P (de la Păun, desigur) nu stă neapărat îngropat în vreun laborator cu creta pe tablă, deşi stă mult şi acolo, el vede şi ce se întâmplă în oraşul Turku, în Sevilla, în Pisa, pe arene sportive, dând interpretări originale unui sport precum corrida, în restaurante cu specific naţional, în teatre şi săli de spectacole. Acolo se detaşează şi scrie literatură, scrie romane, cărţi de poezie, omul e de o mobilitate nemaipomenită. Să nu uităm că este şi un ludic prin excelenţă, el a adus Go-ul în România, susţinând mai mult de un deceniu o rubrică bilunară despre jocul japonez în revista Rebus, dar şi scriind câteva cărţi despre faimosul joc. Opera lui (matematică, ludică, beletristică) e o adevărată bibliotecă.
Dar vorbeam despre memoriile lui G. Păun. Unele fragmente, chiar unele capitole le poţi citi/cita la eventuale lansări de carte, altele deloc! Cele despre sistem P, să zicem. Dar chiar şi când scrie despre domeniul îndeobşte arid, pentru noi diletanţii, al informaticii, al matematicii formale, Gheorghe Păun ştie să strecoare o anecdotă, ceva spumos care să dea farmec lecturii. G.P. are umor şi un ton „cordial neutru” şi când vorbeşte de boala sa, dar şi despre accidentul lui de circulaţie absolut senzaţional, conchizând autoanalizându-şi aceste memorii: „Ce-o ieşi, vom muri şi vom vedea, vorba poetului. Prea anecdotic poate, dar aşa mi-a venit. Prea nostalgic pe alocuri – dar de ce ar fi rău să fie aşa? Prea inexact – mi-am luat precauţia să spun că nici nu încerc să fiu altfel (între anumite limite, desigur), luaţi totul ca pe o poveste despre mine însumi, supremă exhibiţie, dar se permite de la o anumită vârstă în sus”.
Ca la marii oameni, la G.P. se confirmă zisa că omul e stilul, cine-l cunoaşte ştie cum se poartă, cum vorbeşte, şi este de acord că tot astfel şi scrie. Relatate cu maximă naturaleţe, memoriile acestea dezvăluie o viaţă exemplară de matematician, dar şi de literat, de ludic, în general de om. Aş zice că volumul ar putea avea şi un efect practic şi imediat. Citindu-l, un tânăr, un adolescent ar înţelege că Păun povesteşte pentru că are ce, slavă Domnului, şi ar pricepe în ce mod se poate face performanţă ştiinţifică, ar deveni ambiţios aflând că – chiar şi-n neagra dictatură – Păun a reuşit să devină doctor la 27 de ani, la 40 academician etc. În prezentarea pe care i-o face în carte, Păun îl numeşte pe profesorul său Solomon Marcus – „omul instituţii”. „Omul instituţii” este chiar Gheorghe Păun, dacă mai amintim că e şi iniţiatorul şi conducătorul unui club la Curtea de Argeş, şi şef de gazetă culturală, şi autor de romane SF sau utopice etc.
Umorul, nonşalanţa, detaşarea, lipsa de morgă, oralitatea plus amănuntul semnificativ şi bine plasat dau farmec lecturii.
Dar, de ce sunt premature memoriile acestea? Pentru că sunt scrise cu o vioiciune contagioasă, nu de un moşulică bând ceai cu pastile şi amintindu-şi greoi nu ştiu ce; ei bine, nu, ele sunt relatate de un om agil, nearătându-şi nicicum cei 60 de ani abia împliniţi, care pare a-ţi spune pe nerăsuflate întâmplări minunate, apoi se întrerupe când nu te aştepţi părând a-ţi zice: „Staţi pe aproape, am un avion până-n Australia, am o conferinţă acolo, dar revin imediat şi reluăm amintirile”. Aşadar, pentru că mai are multe de trăit şi deci multe de povestit.
(cronica aparuta in revista "Argeş" nr 12/2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu