Augustin Frăţilă este ultimul optzecist plecat înainte de vreme, măcinat de boala secolului, urmând un dureros de mare convoi de scriitori din care nu lipsesc Radu G. Ţeposu, Gheorghe Crăciun, Ion Stratan, Mariana Marin, Alexandru Condeescu, Aurel Dumitraşcu, Ioan Flora... Frăţilă s-a stins la începutul acestui an. Om delicat şi discret, el s-a afirmat mai repede în calitatea lui de cantautor decât din cea de poet, deşi a fost un talent incontestabil. La tinereţe s-a bucurat de prietenia lui Nichita Stănescu care a făcut nenumărate demersuri pentru a-i impune debutul editorial, dar n-a reuşit în acel vitreg început de deceniu nouă. Astfel că Augustin Frăţilă a îngroşat rândurile optzeciştilor marginali, afirmaţi cu valul după 1989.
La puţin timp după plecarea sa, editura Tracus Arte i-a scos pe piaţă placheta Vine cineva, cu o copertă de Tudor Jebeleanu şi inspirate ilustraţii de Iulian Frăţilă.
Poetul are un original discurs despre singurătate (temă predilectă a lui A. F.): „sunt Regele gol al/unui popor ce mă locuieşte, gol/ca şi cum ei s-ar fi culcat toţi deodată/trăgându-şi plăpumioarele peste cap/dezvelindu-mă inocenţi cu infinită tandreţe” , dar pune şi întrebări esenţiale despre viaţă, de fapt despre moarte: „Dar spune, Doamne, ce faci tu cu noi, cu/vieţile ce ţi se-aduc înapoi?/Le-mparţi în taină unor Feţi-Sărmani?/Cât poate ţine-o viaţă? Cât? Câţi ani?...”
În stil clasic sau în vers alb, poezia acestui volum este armonioasă, se vede că poetul a fost şi cântăreţ, textele fiind presărate cu apoftegme de genul „Tirania aerului/naşte şoimi”, cu câte-un oximoron („podu-i de gheaţă, fierbinte...), cu vagi ecouri din maestrul său, Nichita Stănescu: „Ce beam, pe buze-mi se usca/ Vânatul tot mă hăituia/ce ucideam reînvia/Fără ea.//Ce mă-ntrecuse m-ajungea/Ce mă născuse mă-nghiţea/Singurătatea-mbătrânea/Fără ea”. Cel mai bine îl reprezintă pe Augustin Frăţilă baladele. Aici, autorul este poetul în înţelesul străvechi al cuvântului, menestrel în genul regretatului Cezar Ivănescu, baladele acestea fiind exemplare pentru revigorarea genului, profunde şi cantabile totdeodată, în genul celei a Iubirii de veci, altfel tot pe tema singurătăţii: „În ţara Singurătate/unde învinşii se strâng,/sunt continente sărate/de rânduri de vieţi, care plâng,/ - sunt morţii ce morţii şi-i plâng,// Astăzi şi viaţa-mi se frânge/atinsă de sloiul stingher,/aisbergul mare de sânge/plutind peste ape în cer/ - pulsând ca o stea în eter...”
Vine cineva („o umbră mare peste casa ta”, „o întunecare”, „o gură cu dinţi, mare ca un hău”...) reprezintă un inspirat cântec de lebădă al delicatului şi sensibilului şi regretatului poet Augustin Frăţilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu