Odiseea unui medic din infernul comunist până-n diaspora şi înapoi

Cornel Dimovici este un nume care nu-mi spunea nimic până la primirea romanului Vremea trădărilor (Sigma, 2010). Este vorba de un roman în registru realist, postfaţatorul Mihai Sin – el însuşi romancier de-o asemenea factură - susţinând că e şi de unul în mare măsură autobiografic.
Tânărul Alex Pop iese din închisoarea comunistă şi se trezeşte singur şi fără bani pe străzile unui oraş în care recunoaştem Clujul. După câteva tentative de a relua legătura cu nişte vechi colegi sau prieteni, eşuate, un personaj ca el fiind stigmatizat în epocă, în cele din urmă o găseşte pe Mona, o iubită, mai curând o prietenă altruistă, o mamă a răniţilor, la care-şi petrece câteva zile până se întremează.
Reuşeşte să-şi reia studiile de medicină, întrerupte de condamnare, şi reuşeşte chiar să le termine după grele încercări, cu securitatea pe urme, care-l şi monitorizează permanent, dar şi încearcă să-l racoleze ca informator, atmosfera din universitate fiind una de suspiciuni reciproce, de turnătorii, de persecuţii. Acum are o poveste de dragoste cu Tamara, studentă la filologie, o fată ciudată şi isterică.
Este repartizat medic la Comandău, un sat de secui pe-un vârf de munte, astăzi staţiune de ski, unde ia contact cu viaţa aspră a tăietorilor de lemne şi a ciobanilor, viaţă uşoară neavând nici un medic ca el, fără aparatură, fără medicamente, izolat de lumea civilizată. Dar şi aici, între păduri montane, este găsit de ofiţerii de securitate care întreţin atmosfera de suspiciune ca nişte veritabili pescari în ape tulburi, dar cu concursul cărora până la urmă emigrează la Paris, unde profesează ca simplu felcer. Se transferă apoi în Germania unde porneşte de la zero, se specializează şi într-un final ajunge medic primar şi şef de secţie. Aici o cunoaşte pe Ana, o româncă misterioasă, îndoctrinată, crescută la un orfelinat şi pregătită ca agent în laboratoarele securităţii; în Germania îşi pregătea un doctorat. Se iubesc, călătoresc în Italia, au un concubinaj fericit.
La revoluţia din 1989, Alex Pop revine în România în fruntea unui convoi cu ajutoare (medicamente şi aparatură medicală) şi găseşte o ţară devastată, plină de evenimente tulburi şi de case de copii handicapaţi, un adevărat iad.
Întors în Germania, are parte de-o surpriză de proporţii. E vizitat de Livia, prima lui iubită din tinereţe, de dinaintea condamnării, îmbătrânită şi urâţită pe care, de altfel, nici n-o mai recunoaşte. Aceasta îi povesteşte, cu un amestec de durere şi de ură împotriva tuturor, inclusiv a lui, cum – în timp ce el era închis – a fost racolată de securitate, care i-a luat fetiţa nou născută, apoi a trimis-o ca agent în diaspora. Fetiţa este chiar Ana şi este (şi) fiica lui, a lui Alex cu care, deci, trăise în incest. Nici Alex nu ştiuse că are o fată, nici Ana nu-şi cunoscuse părinţii, iar de Livia securiştii îi strecuraseră vestea că a murit în condiţii neelucidate vreodată. Romanul se încheie cu despărţirea de Ana, spre nedumerirea acesteia.
Fără a excela în tehnici narative de ultimă oră sau în compoziţie sofisticată, Cornel Dimovici povesteşte totuşi cursiv, coerent şi limpede, după cum creează personaje credibile. De asemenea, el are priză la real, scenele sunt absolut verosimile, dialogul nu are note false, poate doar unele descrieri au mai curând aspect de reportaj, de jurnal de călătorie, decât de proză.
Vremea trădărilor este romanul analizei socialismului românesc unde domneau „umilinţa şi decăderea şi depersonalizarea şi prăbuşirea, minciuna şi vânzarea, genocidul, dizolvarea totală, eliminarea unor clase de intelectuali, îndoctrinarea paranoică, sistematică, brutală şi trivială, a copiilor, elevilor şi studenţilor, a întregului popor, şi asta într-o epocă mult mai scurtă, însă mai cumplită decât epoca fanariotă”. Iubirile lui Alex Pop, cariera lui profesională, prieteniile sale – toate sunt doar aspecte secundare, eventual liant al evenimentelor dramatice din „vremea trădărilor”. Rănit, dezamăgit, obosit, epuizat de traversarea acestei epoci istorice vitrege, se hotărăşte să se reîntoarcă „în munţii ăia blestemaţi şi încăpăţânaţi, de unde, în urmă cu mulţi ani, fugise, sperând să se găsească şi să se înţeleagă şi să se elibereze...” Un final închis, nelăsând loc la nicio speranţă, întoarcerea aceasta fiind în fond una de învins resemnat.