Liviu Nanu este, în Cârciuma lui Bicuţă şi alte povestiri (Brumar, f.a.), un povestitor pur sânge. Are verb, are nerv, frază scurtă şi tăioasă, umor, ironie cât cuprinde, simţul observaţiei supradezvoltat. Cârciuma lui Bicuţă este un fel de Hanul Ancuţei din orăşelul de câmpie, în sensul că în cârciuma aceasta oamenii se adună să(-şi) spună poveşti; nu le spun sfătos ca la Sadoveanu, ci savuros şi fără lungi şi stilate ocolişuri, ca la Marin Preda, de-o pildă. În primele rânduri din carte, din capul locului, cum ar veni, autorul ne prezintă personajele şi datoriile lor la cârciumar: “Bicuţă îşi trece clienţii pe un caiet dictando. Toţi plătesc la chenzină. Săndel – 300 votcă săniuţă. Domnu Profesor – o cola şi 6 beri Bergănbir. Dan a lu Naşu – 5 coniace. Mişu electricianu – 2 romuri (achitat), Poetu – cinşpe beri şi 10 cafele, Bidigaie ţambalagiu – 7 romuri şi 4 pungi de seminţe…” O dată enumerate personajele, se încing dialogurile, farsele, împunsăturile ironice, conturându-se o lume uşor dezabuzată, în derivă, rătăcită în jungla tranziţiei fără sfârşit, dar care se salvează în felul ei, prin oralitate, prin amestecul de adevăr şi scorneli mai mult sau mai puţin gogonate. Nanu are o percepţie remarcabilă asupra omului comun, a “umiliţilor şi obidiţilor” din începutul mileniului III. Aceasta este prima parte a cărţii, colocviul cotidian de la cârciuma de cartier a lui Bicuţă.
Cartea mai cuprinde, însă, în final…şi alte povestiri, mai exact patru bucăţi mai elaborate şi mai grave, cu miză, dintre care una – O zi din viaţa lui Fane Căruţaşu – este absolut remarcabilă pe linia amestecată a tragi-comicului cu absurdul. Prima propoziţie este pe cât de limpede, la început, pe atât de echivocă, în final: “Fane Căruţaşu era un bun creştin”. Bunul creştin se trezeşte mai târziu într-o zi de sărbătoare, merge la biserică, unde poposeşte scurt timp, cât să doneze un leu pentru sinistraţii de la inundaţiile din Oltenia, poposind apoi pe terasa cârciumii de alături, la un rom. Intelectualii satului, inginerul şi directorul şcolii, îl invită la masa lor să-l roage să le aducă peste câteva zile nişte căruţe cu bălegar. La un rom, directorul şcolii îl întreabă dacă soţia căruţaşului, învăţătoare la oraş, nu vrea să se apropie de casă, oferindu-i el o catedră la şcoala din sat, strecurându-i însă şi puţin venin în rom: ”La oraş, mai sunt şi tentaţii, ştii, pe aici se vorbeşte că n-ar vrea să vină la ţară, colegii de acolo sunt mai spălaţi, mai ales directorul şcolii, că tot e neînsurat. Şi copilul tău cel mic nu prea seamănă cu tine, e mai blond…” Încins de rom, ca şi de bănuielile inoculate, ajunge acasă, unde mai bea ceva, fiind singur, soţia şi copiii fiind pe la socri. Merge în grajd la iapă, o mângâie şi-o laudă că doar ea nu-l trădează. Apoi, porneşte drujba şi “dintr-o mişcare scurtă îi tăie iepei picioarele din faţă. Iapa căzu în bot, cu un nechezat scurt, privindu-l cu ochii ei mari.” Apoi, fumează lângă iapa zăcând într-o baltă de sânge, bâiguind: “Doamne, iartă-mă, Doamne, iartă-mă!” Autorul încheie cu propoziţia de început: “Era totuşi un bun creştin”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu