Recentul volum al lui Ion Zubaşcu – Moarte de om, cu subtitlul O poveste de viaţă (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010) este ca un medicament îngrozitor, pe care nu-ţi vine în ruptul capului să-l înghiţi, deşi speri ca în final să-ţi facă bine. Am citit primele poeme, apoi am pus cartea deoparte, zicându-mi că încă nu sunt pregătit. E de necitit, de necitit! m-am descurajat eu. Am luat-o din nou peste vreo lună, am deschis-o ca pe Biblie pe la mijloc, am mai citit vreo zece versuri şi hotărârea... ezitantă a fost aceeaşi: de necitit, de necitit! Am scris două cărţi despre moarte, dar acum îmi dau seama că am făcut literatură, că sunt un nevrednic mâzgălitor de hârtie. Am reuşit să-mi înfrâng orice reţineri şi am citit în sfârşit cartea constatând că Ion Zubaşcu – în general poet fără tabuuri - face o radiografie de o forţă impresionantă a unui dramatic moment de viaţă. Moartea, temă eternă pentru toată literatura lumii, dă aici un poem document zguduitor, la limita extremă dintre iluzoria viaţă şi eterna veşnicie; nicio notă falsă, nimic ipocrit, nimic contrafăcut. Poetul desfiinţează orice graniţă dintre el şi aşa-zisul eu poetic.
Dar, să începem nu de la pagina 1, ci de la pagina 82, de la acest Reality show, explicita artă poetică a lui Zubaşcu: „nu m-am jucat cu cuvintele niciodată, cum nu m-am jucat cu propria viaţă, am scris versuri doar ajuns la o limită când eram cu fiinţa pe pragul prăbuşirii şi disoluţiei, pentru mine cuvintele au fost totdeauna o problemă de viaţă şi moarte, m-am agăţat de poezie cu tot trupul şi sufletul ca de ultima şansă de supravieţuire, am scris versuri doar în acele clipe ale destinului când eram în primejdie de moarte, n-am trişat niciodată, am fost trup şi suflet în tot ce am scris, ca în aceste cuvinte, textualismul meu n-a fost o ţesătură textilă, sub ţesutul cuvintelor, sub ţesuturile lor vii susura totdeauna pânza freatică a sângelui: câtă suferinţă şi spaimă de moarte tot atâta poezie”. Optzecistul Ion Zubaşcu are iată acest crez poetic total în răspăr cu cel al colegilor de generaţie. Dacă recitim volumele „omului disponibil” I. Z., vom constata cât de dureros de adevărată este fiecare afirmaţie din poemul citat.
Cartea aceasta este unică în literatura română prin ridicarea vălului de pe mizerabilismul vieţii, de pe dramatismul paroxistic din unele momente ale vieţii, prin arătarea în toată hidoşenia ei a părţii îndeobşte nevăzute a aisbergului care este existenţa. „Pacientul Ion”, ca un veritabil Iov al mileniului III, se luptă nu cu bubele şi lepra pe grămada de bălegar, ci cu cancerul, boala ultimei sute de ani, într-o metropolă strălucitoare la suprafaţă, putredă de năravuri şi moravuri balcanice în interiorul ei. Cu limpezimea textului din Vechiul Testament, dar şi cu forţa trăirilor lui Iov, Zubaşcu cunoaşte tot ce ţine de durere şi încearcă toată gama de reacţii: suferă, plânge, dar şi speră, se opune, trăieşte intens fiecare zi, fiecare secundă, mulţumind lui Dumnezeu în rugăciuni, în psalmi: „îţi mulţumesc Doamne/pentru această nouă zi îmbelşugată de viaţă/pe care nu mă mai satur s-o trăiesc/după năucitorul diagnostic de la biopsie/înaintea întunericului/a nopţii ce vine/a somnului fără nici o ieşire”. Dar toate aceste stări sunt sursă de poezie pentru Zubaşcu, parcă pentru a-l confirma pe Cioran care spune că „întunericul în care ajungi pe scările durerii, nu este mai puţin infinit şi etern decât lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei”.
Scenele nude din bufetul Oşanca, terasa din curtea interioară a Centrului Mondial de Oncologie, sunt de reportaj crud, aci „domnul cu valva aortică înlocuită şi testicolele extirpate/îşi bea liniştit cafeaua cu doamna fără uter şi rect/cu punga colostomică pe masă/şi tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros”, domnul din Bucovina (din care medicii nu mai au ce scoate din el, „decât sufletul”) „îşi arată la mese filmele mari cu cavernele la plămâni/şi cere tuturor bani de mâncare”, tabloul aci este de apocalipsă, că „nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e vie/şi cel în care viaţa e moartă deja”, doar Zubaşcu trăieşte „cu plenitudine clipa”, fiind şi aci „ca pretutindeni acasă” şi observă cum „printre pacienţii mâncaţi deja de toate bolile lumii/cireşele se coc printre frunzele late ale cireşului/foarte înalt şi resfirat pe deasupra meselor/doi porumbei se împreunează pe-o creangă...”
Toată istoria lumii, toate evenimentele cruciale nu se mai desfăşoară pe câmpuri de bătălie, pe „câmpuri de onoare”, ci în interiorul încă misterios al omului, istoricii se află în cabinetele medicale: „la radiografie şi hemografie/la ecografie şi scintigrafie/la irografie şi tomografie/(...)/peste tot sunt biografi inspiraţi care văd şi scriu/zi şi noapte scriu anatomografii fără întrerupere/şi nu-şi mai văd capul de atâta scris/cu conştiinţa vie că marile evenimente istorice/îşi mută sângeroasele câmpuri de bătălie/între duşmanii dinăuntru ai omului/şi orice măreţie se anatomizează/orice înfrângere şi victorie se anatomizează...” Ca să folosim cuvintele lui Gheorghe Crăciun dintr-un motto al cărţii, Zubaşcu utilizează poezia „ca un tratat de anatomie”. În bătălia aceasta cu inamicul din interior, poetului nu-i mai rămâne decât speranţa în miracolul creştin şi o trăieşte şi pe aceasta cu aceeaşi fervoare: „Am un sentiment plin că voi trăi, că voi supravieţui şi acestei experienţe prin care mi s-a dat să trec cu viaţa mea atât de greu încercată de necazuri şi singurătăţi. Miracolul s-a întâmplat. Dumnezeu mi-a vorbit aseară prin omul lui, fiecare cuvânt al predicii părea că îmi este adresat special mie. Fiecare propoziţie mi se lipea de suflet şi-mi dădea un răspuns...”
Dar, după cum un poet adevărat are totdeauna un crez artistic, tot aşa el trebuie să aibă şi un testament. Nu putea lipsi la Ion Zubaşcu şi dintr-o carte atât de personală şi atât de specială, o carte intens trăită şi aproape la fel de intens murită. Acesta este: „Ion Zubaşcu este numele meu sunt de meserie poet/şi vorbesc pentru lungul şir de strămoşi tăcuţi de pe Valea Izei/mi se pare un nonsens să duci flori la mormântul unui mare poet/doar într-o zi anume şi într-un anume loc peste nişte oase goale/cine vrea să-şi amintească de mine oricând şi oriunde/e destul să-şi ridice o clipă ochii şi inima spre cer/să audă cum cântă cuvintele mele puternice printre stele”.
Toţi oamenii iubesc, însă doar câţiva au reuşit să facă poezie mare din sentimentul acesta. Toţi oamenii sunt bolnavi, însă foarte puţini reuşesc să facă poezie din trăirea suferinţei, durerii, spectrului sfârşitului. Ion Zubaşcu este un ales. El a reuşit să scrie o carte de poezie adevărată izvorâtă dintr-o intensă suferinţă. Iar acest lucru e cu adevărat un miracol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu