Basm pentru toate vârstele

O carte frumoasă din toate punctele de vedere; la o primă privire – ca obiect. Autoarea, misterioasă: Mihaela Cogălniceanu (sic! Cu C), titlu la fel de enigmatic: Kalusia (Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti/Editura Tracus Arte, 2008). Întorci cartea şi pe coperta a patra îţi zâmbeşte o tânără de-o frumuseţe clasică, cum de-o frumuseţe clasică este naraţiunea. De pe google aflăm că Mihaela C. este originară din Botoşani, are 40 de ani şi ocupă un loc în diplomaţie, fiind ataşat la Ambasada României de la Madrid.
Kalusia e un roman cursiv, pe linia unui basm sau a unui roman cavaleresc, cu acţiune aspaţială şi atemporală; mă rog, putem deduce că e vorba de Evul Mediu timpuriu, ca timp, spaţiul fiind absolut imaginar, deşi cartea are ataşată o hartă a voievodatelor despre care este vorba în carte.
Începutul este reprezentat de o întrunire secretă a unei organizaţii paramilitare, urmată de intrigi, răpiri, întâlniri diplomatice din sânul unei case domnitoare. Ni se solicită calităţi de cititori romantici şi nu rezistăm chemării, ne lăsăm cuceriţi. În capitole scurte, vioaie şi bine articulate, naraţiunea e înşirată pe un fir roşu de poveste, ca orice poveste adevărată, plină de suspans, populată cu cavaleri, domniţe, prinţese, regenţi, o naraţiune cu happy end. Cartea este presărată cu idile romantice, cu tranzacţii politice care atrag după sine – deloc mercantil – căsătorii între membri ai caselor regale, cu amănunte care ne fac o idee despre cultura lumii romanului: „Copiii kalusienilor, în dimineaţa când împlineau cinci ani, trebuiau trecuţi ca într-un ritual de botez, prin aer, apă, flacără, pământ şi metal. Era întâia dată când li se sărbătorea aniversarea. Acea zi avea să fie prima amintire din copilărie, amintire ce rămânea de neşters pe parcursul vieţii. Pentru spiritul celor cinci elemente supreme, se aştepta cinci ani. Pentru fiecare câte un an, pentru a îngădui să se contopească şi să cuprindă trupul şi sufletul copilului. Astfel, fiecare copilaş, fetiţă sau băiat, devenea puternic şi rezistent. Dacă până atunci copiii erau descântaţi şi apăraţi cu semne fermecate, din acea zi înainte nicio forţă malefică nu îi mai putea atinge. Era credinţa kalusienilor.”
Cartea nu ţine neapărat de fantasy, cum a fost clasată, cât mai curând e o parabolă romantică, o parabolă a puterii, dar unde sentimentul de iubire nu e străin, ba îşi are rolul său în ecuaţia politică. Există cel puţin două poveşti de dragoste în acest sens, una dintre prinţesa moştenitoare a voievodatelor şi principele Kalusiei şi una dintre cea mai bună prietenă a prinţesei şi şeful gărzilor acesteia.
După cum mărturiseşte într-un interviu, Mihaela Cogălniceanu a gândit romanul pentru un public ţintă copiii, dar se pare că el prinde la fel de bine, dacă nu preponderent, la cititorul adult, şi încă la cel de-un anume nivel de cultură.