Placheta Fiare vechi şi-nmiresmate (Editura FEED BACK, Iaşi, 2009) al lui Tucu Moroşanu, cu o prefaţă de Daniel Corbu, este în sine un adevărat spectacol, un spectacol în care se desfăşoară un singur personaj – one man show – adică poetul. Acesta este un epicurian rafinat dar şi nedisimulat, fermecător caligraf, vorbind senin despre „marea vacanţă” care e moartea, având atitudine de boem, fiind ludic, dar şi amar satiric. Din loc în loc, Tucu Moroşanu produce remarcabile miniaturi, nu haiku-uri, dar pe aproape, la câteva silabe, poeme bazate pe o imagine memorabil desenată, precum acest Boncăluit: „Pe culme/În aşteptare/Cerbul uriaş/Linge drobul/Lunii”.
Un spectacol, da, dar unul total, tragicomic, ca la marii artişti din categoria lui Chaplin, unde comicul este la suprafaţă, iar dramaticul sub mască. Mici parabole ni-l dezvăluie pe Tucu Moroşanu ca pe un autentic moralist: „Le-am spus că vin/Din acea lume/Şi-au întrerupt dansul,/Au pornit să-mi pipăie/Neîncrezători sufletul,/ Apoi au lăcrimat liniştit,/Ploaie consolatoare” (La stâlpul caznelor).
Poetului îi sunt suficiente zece-cincisprezece cuvinte pentru a face un tablou sordid, de pildă, al unui oraş românesc: „Gunoieri, căţei,/Femei, poliţie,/Legişti/Sub tei/În tomberon/ Un avorton/Într-o sacoşă de naylon/ s-oferă singur / plean / oraşului european...”
Sictirul, tifla, expresia neaoşă sunt mijloacele cu care Tucu Moroşanu îşi construieşte insolita lui lume de hârtie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu