Moto: „Doina este, esenţialmente, o Anti-Doină, Eminescu apărând în ea ca un anti-mioritic prin soluţia romantică a coborârii în epoca ideală a voievodului moldovean”.
Academicianul Mihai Cimpoi este autorul unei Istorii deschise a literaturii române din Basarabia. Aşa l-am cunoscut, prin intermediul acestui op despre care am scris cu zece ani în urmă, aşa am aflat despre ierarhia literaturii de dincolo de Prut şi de scriitorii basarabeni de după clasici. Sub masca de ursuz se ascunde un om sensibil, fermecător şi plin de umor. Un distins om de cultură, deschis la noile curente, deschis dialogului nu doar cu România culturală, dar chiar cu Europa, însă nu de pe poziţiile unei sincronizări necondiţionate, ci de pe unele polemice. Dincolo de prejudecăţile noastre faţă de scriitorii de la Chişinău, Mihai Cimpoi este un antidogmatic, un mereu informat în materie de literatură şi filosofie şi teorie, (re)citindu-i pe clasicii noştri Eminescu şi Creangă în cheie postmodernă. De altfel, scriitorii actuali basarabeni au dat un suflu proaspăt literelor române dacă ne gândim la Leo Butnaru, Dumitru Crudu, Aura Christi sau Mihail Vakulovski...E ceea ce se întâmplă în noul volum de Critice (VII) (Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2008). Din capul locului vreau să spun că deşi se numeşte Critice, volumul este în primul rând unul de istorie literară, în al doilea rând de teorie şi abia în al treilea rând de critică propriu-zisă. Un studiu trece în revistă Fazele de receptare a lui Ion Creangă, de la Leca Morariu la Jean Boutiere până la Ibrăileanu, Iorga, Lovinescu şi, desigur, Călinescu. Ca om care trăieşte în Basarabia, în studiul despre Eminescu, M. Cimpoi găseşte că „Doina este una din capodoperele-cheie eminesciene, ce semnifică jaloane; ea marchează punctul paroxistic al conştiinţei înstrăinării eului din care va cădea în faza finală a recuperării identităţii fiinţiale”. Un interesant text despre Ştefan Petică ne atrage atenţia asupra rolului simbolistului în poezia română: „Redusă la dimensiuni ontologice pure, situarea lui Petică e între plinul fiinţial eminescian şi între golul fiinţial bacovian, între absoluta cădere în sus a Luceafărului lui Eminescu şi absoluta cădere în jos a Saturnului lui Bacovia”.
Partea a doua a cărţii este ocupată copleşitor de un amplu studiu despre Nietzsche, aici filosoful culturii Mihai Cimpoi spunându-şi cuvântul, punându-l pe filosoful german în grilă postmodernă: Şansa cercului, un studiu despre parabola celor trei prefaceri ale spiritului întruchipate de Cămilă, Leu şi Copil. Autorul dezvăluie că artistul este simbolizat de copil: „Din moment ce arta este joc prin excelenţă nimeni altul decât copilul este cel care îl poate realiza pe deplin. Mimesisul măgarului se reduce la un singur sunet, prin care realul descoperit cântă monocord, strident. Leul, chiar dacă e despovărat de real, dă dovadă doar de ambiţia de a-i spune Nu şi nu dispune de forţele necesare de a-l recrea, inclusiv – bineînţeles – prin artă”. Şi tot aici, un alt text de istorie literară: Dostoievski în spaţiul românesc (odiseea receptării), temă inedită în istoriografia noastră literară. E proiectat firul receptării marelui romancier rus în spaţiul nostru cultural din timpul vieţii lui până la exegezele şi ediţiile lui Ion Ianoşi, ca şi influenţa lui asupra scriitorilor noştri. Acest fir dă, în particular, traseul dezvoltării literaturii române şi al sincronismului ei cu literatura universală.
În sfârşit, în cea de-a treia parte a cărţii, Mihai Cimpoi ne oferă aspecte ale literaturii române actuale din Basarabia. Martirajul cultural basarabean relevă legăturile organice ale culturii de pe ambele maluri ale Prutului, dar şi vitregia sorţii celor din stânga Prutului: „Viaţa şi opera basarabenilor poartă o marcă destinală, ei fiind puşi parcă sub un blestem al istoriei. Simbolul cel mai potrivit care cuprinde întreaga esenţă a basarabenismului este Iisus, invocat de altfel cu multiple conotaţii de Mateevici sau Vieru. Martirajul cultural basarabean se datorează şi acestei hărăziri unei sorţi fără noroc, unei marcări frustrătoare de locul blestemat al naşterii lor”.Cel mai scurt text din carte este cel intitulat Clipe de graţie cu Grigore Vieru, text premonitoriu, apărut cu doar câteva luni înainte de moartea fulgerătoare a poetului. Este o evocare sentimentală şi emoţionantă. De reţinut întâlnirea cu Nichita Stănescu în 1976 şi una cu Zaharia Stancu a celor doi basarabeni, în trenul de Sofia-Moscova. Vieru îi oferă o carte şi se scuză că e scrisă cu caractere chirilice. Iar Stancu face pe optimistul: „Nu-i nimic, o să treacă...”.Mihai Cimpoi este unul dintre cei mai importanţi istorici ai literaturii române, pentru domnia sa democraţia, libera circulaţie fiind mană cerească, pentru că o exploatează la maximum.
Cultural, istoricul literar Mihai Cimpoi a lipit de mult timp malurile Prutului. Ceea ce a făcut prietenul său Grigore Vieru, ca poet, a făcut dumnealui ca editor, coordonator de ediţii, antologator şi comentator al operelor lui Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, Bacovia, Nichita Stănescu, Preda... Chiar şi numai faptul că e şi membru de onoare al Academiei Române şi în acelaşi timp al Academiei de Ştiinţei a Moldovei, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi în acelaşi timp membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România este edificator, concludent, arată că e un simbol al existenţei unei singure literaturi române. Deşi, asistând la ceremonia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa a Universităţii Vasile Goldiş din Arad, l-am auzit spunând cu amărăciune că încă sunt două istorii pentru românii din România şi Moldova, încă sunt două istorii literare. Cu umorul său subtil a exemplificat printr-o vizită a scriitorilor de la Chişinău la Cetatea Albă. Acolo, ghidul le-a vorbit de ctitoria ucrainenilor etc. Când s-au revoltat aleşii vizitatori, ghidul s-a repliat cu seninătate: „A, sunteţi scriitori din Republica Moldova? Păi, de ce n-aţi spus? Aşteptaţi o clipă, că vine ghidul dvs.!” Cruntă dovadă a „relativităţii” adevărului. Măcar acum te poţi revolta, însă în anii ’60-’70 se ajunsese să se închidă uşile trenului Moscova-Bucureşti să nu poată lua contact românii cu basarabenii nici zece minute în gara Chişinău.Din păcate, Mihai Cimpoi nu are un omolog în România, apropierea să se facă din ambele părţi şi concomitent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu