Poezie de excepţie în vremuri de excepţie

Moto: „...iubirea îşi desface picioarele şi varsă afară/un amănunt de prisos:/numele meu”

Nicolae Coande este un poet impetuos (hm! omul e stilul!), mereu gata de luptă cu cineva, cu ceva, cu oameni, cu mentalităţi, cu stări de lucruri; deloc visător, el nu poate fi închipuit scriind ca-n veacul XVIII cu pana, nici ca-n secolul XIX cu peniţa, nici ca în deceniul trecut cu pixul şi nici ca acum cu... pixelii, ci cu spada, cu iataganul, cu bâta de base-ball, pregătindu-se probabil pentru mitralieră... Poemele sale sunt sentinţe ale unor procese morale. Cu fiecare volum, Coande s-a radicalizat, ajungând chiar la pamflet în volumul proaspăt apărut: Vânt, tutun şi alcool (Brumar, Timişoara, MMVIII). Aici, poetul e un revoltat, el scrie manifeste, nu vrea să îmbătrânească mediocru, „cu lumina stinsă/la jumătate/în strigătele gregarilor din hala de peşte...” Deşi e capabil de ridicarea cuvintelor pe cele mai înalte culmi de cultură şi estetism, ha-ha!, deşi poate face lesne trimiteri (cu sau fără ghilimele) la T.S. Eliot sau la Pindar sau Ezra Pound, deşi ar putea să ne îngroape superior în cel mai ceţos ermetism, el se luptă voios/ răsculat cu „marile cururi din infernul vesel craiova”. Craiova din penibilaoltenia este un fel de Amarul Târg; dar dacă Gheorghe Grigurcu vorbeşte de spaţiul său cu melancolie şi ironie fină şi amară, Nicolae Coande bârfeşte de-al său teritoriu acultural energic/belicos, denunţând atmosfera de cloacă de tip mafiot care nu are nimic sfânt: „Dacă va veni în oraş îl vom înghesui/în casa de cultură/îl vom pune să cânte la cobză/va protesta moale/psalmi cu cuţitul în gură/autografe nene aici e atelierul de tatuaje/eşti Cristos? e craiova/poftim/spune ce ai de spus/şi dă-ne nouă aurul/şi vânturile etesiene” (Vânturile etesiene).

În fond, poetul de la Craiova este unul realist, el decupează mici tablouri de actualitate pe care le imortalizează, ironia şi sarcasmul ieşind broboane-broboane la suprafaţă precum roua în zori: „Maestre scornişteanu, domnule directorul/dacă l-ai fi avut în trupă/la cherem/pe eminovici sufleorul/cu cât l-ai fi plătit/spre a şopti din fosă/când se prezenta decorul?/– Cu cât făcea, mai dă-l în pizda mă-sii/răspunse canţâr/corectorul” (Cât făcea). Coande este poetul cetăţii din mileniul trei, e angajat, amendează cotidianul hidos şi agresiv şi malign în imagini de-un negru pregnant, e moralist, chiar dacă nu explicit, vorbind de „futaiul liric” din barurile capitaliste, de „solemna băşină” de la festivităţile prezidenţiale ori de „frumuseţea uneori slută/ca şi viaţa în cologne-craioviţa...” Lumea din poezia lui Coande e una nu doar derizorie, dar chiar în descompunere, aliena(n)tă, acolo „unde miroase a căcat miroase a fiinţă”, e una frizând absurdul, fiind creată „de un cur-scriitor”, unde lipsa de autoritate „fată un ou cu două nasuri/în stratul de ceapă din penibilaoltenia”, unde „lumina e scalpul unui câine”... În lumea aceasta, poetul nu mai locuieşte nicicum în turnul de fildeş, ci în „arestul literaturii”, ba chiar în „grajdurile literaturii”, el este un „amănunt de prisos” vărsat de iubirea răscrăcărată, el, poetul, la Caracal este omagiat de comunişti şi legionari deopotrivă. Aşadar, poetul lui Coande de pe strada Ipoteşti din Craiova trăieşte într-o realitate brută, agresivă, violentă, printre ţigani, în bloc comunist (visând în schimb să locuiască în Brooklyn), având „o meserie de dobitoc”, călătoreşte prin toată lumea şi nu mai scrie, de unde concluzia că „în diktatură/am fost liberi/ca dracii”; în interiorul său „curba morţii şi a vieţii/se ating voluptuos”, poetul lui – ca şi Isus – mănâncă lăptuci şi plăcinte calde (nu însă şi „dulceaţă de toporaşi”), el se trage din „a douăzecea dinastie de poeţi” şi, în definitiv, e un „poet cap-de-mort”, adică un „fluture aşezat pe sperma literei Alpha/ce mişcă vesel din coadă...”

N-aş vrea să se înţeleagă că poezia lui Coande este doar o punere a oglinzii-lupă pe realitatea mundană şi plină de nume care peste o sută de ani nu vor mai spune poate nimic, rămânând absurdul situaţiilor, ca la Caragiale sau Ionesco sau Urmuz... Acest aspect predomină, e adevărat. Dar avem poeme sau măcar jumătăţi de poem care trimit la lirica mare de pretutindeni şi de totdeauna: „Era sora artistului/sau aşa am crezut uneori arta/intră-n muzeu pe două picioare bine-nrămate/din spate iluzia că secolul e măreţ/îşi aprinse de la soare-o ţigară/lumina venea felii spre buzele zilei/când undui prin dreptul nostru/deriva sentimentelor ne apăru clară...” Sau: „Dacă lumea se va schimba atunci filosoful/are dreptate încă de-acum:/ creierul este un soare care nemaiputând să emane căldură/ s-a resemnat/şi de la o vreme emană inteligenţă – d’aia/ e-atât de frig chiar şi ziua./Teoria asta a mai scăzut cu câteva grade temperatura/dar de suferit n-a avut decât nasul/ singurul atât de intello să priceapă/că silogismul nu ţine loc de căldură...”

Condiţiile grafice ale cărţii sunt de excepţie, ca la majoritatea apariţiilor de la Brumar. Desenele aparţin lui Silviu Bârsanu, iar strălucita copertă în alb-negru este opera Loredanei Târzioru. Singura observaţie, în acest sens, care se poate face este aceea că benzile negre ale copertelor n-au fost folosite pentru referinţe critice sau pentru bibliografia autorului; ori măcar pentru două desene alb pe negru.

Vânt, tutun şi alcool este un volum de poezie excelent, care sugerează că în vremuri de excepţie (precum cele pe care le trăim) trebuie să se scrie o poezie de excepţie. În sensul posibilei întrebări retorice, prin parafrază: la ce bun lirismul de salon în mahalaua inundată de rahat?