Moto: „doamne de ce atâtea repetiţii/pentru o singură moarte?”
Daniel Corbu este unul din poeţii optzecişti de frunte, făcând parte cu 25-30 de ani în urmă deopotrivă din cenaclurile bucureştene, în special Cenaclul de Luni al lui Manolescu, dar mai ales evidenţiindu-se în grupul de la Neamţ care mai cuprindea pe Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Daniel Ploscaru, cu care a organizat începând din 1984 Colocviile Naţionale de Poezie de la Neamţ. Acum face parte din „şcoala ieşeană de potcovit inorogi”. A tradus din poeţi importanţi, este director de editură, şef de revistă, organizator de festival internaţional. A publicat 13 cărţi de poezie, debutând în 1984 cu Intrarea în scenă. Nu amintim aici de volumele de proză, eseistică şi teorie literară, pentru că nu e contextul. Anul acesta a publicat volumul de poeme Apocalipsa de fiecare zi (Princeps Edit).Încă de la debut, Daniel Corbu a fost un poet care a mers la esenţă, găsind mereu cuvântul care exprimă ideea poetică în totala ei simplitate, ca să nu spunem în deplina nuditate. În altă ordine, dacă tot încep cu concluzii, Daniel Corbu este poetul totului, că altfel ar fi fost al nimicului. Eul său poetic este în mare măsură Isus, dovadă de orgoliu suprem izvorât din tristeţea deşertăciunii atotcuprinzătoare (de la …deşert): „Văzându-mă aplecat peste hieroglife/ tânăr uşor pomădat de falsa armonie/a lumii/văzându-mă atât de aplecat peste hieroglife/cineva mi-a spus:/Trebuie să treci acest deşert./Târziu vei ajunge la capăt. Drept răsplată/ţi se va da o mască de comediant. Peste masca/de comediant/într-o seară înmiresmată/ţi se va pune o coroană./Peste coroană se vor găsi destui care să scuipe.”
„A scrie poezie în aceste vremuri: ce ocupaţie donquijotească!” exclamă el. Tot din orgoliu poetic scrie pe tema cea mai gravă, a morţii. Poemele sale sunt cântece de amăgit compacta negură, adică universul care cuprinde abisul, ploaia de noiembrie, spaima, golgota (de vorbe, e adevărat), „soarele negru al cernelii”, umbra, pasărea neagră, noaptea, ştreangul negru, centura neagră, apa neagră, cimitirul în sânge, într-un cuvânt – apocalipsa… de fiecare zi. Dar nu disperarea este tonul acestei poezii, ci melancolia/seninătatea, ironia amară şi meditaţia uşor sumbră (chiar şi când e ludic), ton izvorât nu din surprinderea în rău a poetului, ci din cunoaşterea gravă a ceea ce îl aşteaptă: „stau singur la cina cea de taină/şi totuşi cineva mă va vinde”, imaginând şi o răscumpărare: „…când s-a apropiat cel mirosind a trădare/(câţi din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?)/am spus:/ – Răscumpără-mă, frate Iuda/pe câţi arginţi vei vrea/pe mine mie la nesfârşit vinde-mă!”Moartea îi e familiară autorului, o invocă gingaş ca pe una care „ani de-a rândul ai acoperit spaţiile albe/din poemele mele”.Însă, ca să fim drepţi, nu doar moartea îl obsedează pe Daniel Corbu, dar şi livrescul, poetul presimţind că va rămâne „închis într-o carte”. El taie frunză la câini într-un poem de Walt Whitmann, se chinuieşte să descifreze secretele domnului Kafka, tace ore în şir cu Frank O’Hara, Marquez, Heidegger, Dimitrie Stelaru, conversează, ca-n oglindă – în „ultimul poem romantic – cu Corbu(l) lui Poe… El îşi mărturiseşte – deopotrivă cu orgoliu şi cu gratitudine – maeştrii: Odysseas Elitis, Walt Whitmann, Ingeborg Bachman, Nichita Stănescu... Apropo de Nichita Stănescu… Precum acesta scrie, în Elegia a doua, că „În fiecare scorbură era aşezat un zeu” şi „Dacă se crăpa o piatră, repede era adus/ şi pus acolo un zeu”, tot aşa la Daniel Corbu „fiecare din noi/avem măcar un zeu îngropat în spatele casei…” Cu deosebirea că Nichita scria probabil esopic, referindu-se la... zeul din fruntea ţării, iar Daniel la Eminescu, Brâncuşi, Enescu. Cu ecouri din expresionismul regresiv, ca să spun aşa, Daniel Corbu vorbeşte pe toată întinderea volumului de „sora mea bezna”, de „negrul senin”, de „infirmitatea de a fi fericit”, de „praful cosmic al singurătăţii”, de neant şi deznădejde, de melancolie ca de o „femeie lată-n şolduri după care întorc capul bărbaţii”, de „masca morţii ca un fericit sfârşit al sărbătorii/ca amurgurile din poemele lui Ingeborg Bachman”, de „soarele negru (care) huiduie ungherele…” Pe aceeaşi linie sunt şi versurile-sentinţă: „Moartea/e singura instituţie care mai impune respect” şi: „nimeni n-a văzut mormântul/unui cuvânt” şi: „mormintele călătoresc” şi: „nu-l uitaţi pe cel care-şi are mormântul în mare…” Dintre optzecişti, doar Nichita Danilov mai scrie astfel, la graniţa dintre grav şi solemn, într-un alb/negru păstos şi creionând o lume cu personaje sumbre.Nu moartea e groaznică, nici veşnicia ei – ha-ha! precum în zisa epigonului lui Eminescu – ci apocalipsa de fiecare zi care-l determină pe Corbu să întrebe: „doamne de ce atâtea repetiţii/pentru o singură moarte?” Asta e partea uşor deznădăjduită, altfel poetul încercând să amâne întâlnirea, s-o amăgească pe… Neînduplecata: „În octombrie voi veni negreşit Neînduplecato/atunci când se scarpină luna de dealuri/iar pomii-s abulici/când nu voi mai fi preocupat de învinşii/de bolile lumii/de cei care se umflă-n pene străine/sau de cei pe care nimeni nu-i naşte.//SLAVĂ ŢIE APA TRECATOARE A VREMURILOR/slavă ţie!/În octombrie voi veni negreşit/atunci când se scarpină luna de dealuri/într-un moment de fastă şi demnă visare/atunci voi veni./Ce-am să mă mai bucur/ce-am să mai mor cu visele aproape întregi!”Sufletul poetului aşteaptă resemnat moartea, dar aceasta vine încet, lăsând loc apocalipsei să dăinuie ameninţător zi de zi, într-o vreme când omenirea închiriază umilă zeii cu ora, precum în zilele noastre mundane miliardarii români pe manelişti: „lumea-i plină de zei tocmiţi cu ora/pentru umilinţa noastră/şi rugăciunea: biata torţă plimbată prin ploaie./În rest apocalipsa de fiecare zi/pe când adevărata moarte vine enervant de încet”. Cu versurile poetului, am putea spune că această recentă carte a lui Daniel Corbu este „un lung trist poem despre/devastatoarea Absenţă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu