AIGLEMONT, HELENE D'

Personaj în Femeia de treizeci de ani şi în Ursule Mirouet.

Fiica cea mare a Juliei şi a lui Victor d'A., "copilul datoriei", născută în 1817. Când avea şapte-opt ani, era o fetiţă oacheşă, cu "părul brun, ochi negri şi o forţă precoce". Atunci, într-un moment de mânie, îl îmbrânceşte pe fratele ei mai mic în apele râului Bievre şi-l îneacă.
La şaisprezece-şaptesprezece ani, Helene e de o frumuseţe ce "se remarca printr-un rar caracter de forţă şi eleganţă". Avea un păr cârlionţat foarte bogat, sprâncenele "dese şi de o formă regulată", fruntea de un "alb pur", iar "pe buza superioară avea chiar câteva semne de curaj ce schiţau o uşoară umbră brună sub nasul grec ale cărui trăsături erau de o desăvârşire aleasă". La "fermecătoarea rotunjime a formelor sale", la "frăgezimea delicată a trupului", la "voluptoasa moliciune a buzelor", la "perfecţiunea feţei sale ovale", şi la "puritatea privirilor ei fecioreşti", trebuie adăugate "suavitatea feminină" şi "încântătoarea modestie". Dar, în acelaşi timp, în înfăţişarea ei nu este nimic fragil, lăsând să se ghicească un suflet tare. La această vârstă, ea îşi hotărăşte soarta. Într-o seară liniştită, când toată familia era în salon, pacea căminului este tulburată de apariţia unui ins hăituit de jandarmi pentru comiterea unei crime şi care ins cere găzduire pentru două ore. Helene este atrasă cu o forţă neobişnuită de acest asasin şi, cu toată împotrivirea părinţilor, pleacă împreună cu el.
Peste mai mulţi ani, tatăl ei, întorcându-se pe o corabie din America, a fost prins de piraţi şi ar fi fost aruncat hrană peştilor dacă n-ar fi fost recunoscut de căpetenie, care nu era altcineva decât ginerele său. Acum o reîntâlneşte pe Helene în cabina ei de pe corabia de piraţi. Era mamă a patru copii şi era atât de schimbată "încât numai ochii unui părinte o mai puteau recunoaşte". Faţa-i, albă odinioară, acum îi era brună, arsă de soarele de la tropice. "Chipul ei degaja "un aer de măreţie, o fermitate maiestuoasă, un sentiment profund care ar fi impresionat şi sufletul cel mai grosolan", la mândria acestui chip adăugând "o imagine de putere", părul "lung şi bogat, căzând în bucle mari peste gâtu-i plin de nobleţe". Helene lasă să iasă la suprafaţă conştiinţa acestei puteri, "o satisfacţie triumfală îi umfla uşor nările trandafirii", iar liniştea fericirii era întipărită pe toată desăvârşirea frumuseţii ei". Ea era "sclavă şi regină" în acelaşi timp, "voia să se lase supusă, pentru că putea să domnească". Şi-a construit în acea cabină un univers al ei în care se simţea minunat, în care era "cea mai fericită dintre femei".
După moartea generalului, Helene mai apare pentru ultima oară în Pirinei unde-o întâlnesc mama sa Julie şi sora sa mai mica Moina aflate la o cură de ape. Helene, scăpată dintr-un naufragiu doar cu unul din cei patru copii, nimereşte în casa unde se aflau fiinţele dragi ei şi unde a doua zi moare. Mândria n-o părăseşte până-n ultima clipă.

În Ursule Mirouet, este evocată ca o posibilă partidă pentru Savinien de Portenduere, dacă ea "n-ar fi dispărut, într-o bună zi, fără ca rudele ei să explice misterul".

Helene d'Aiglemont se înscrie, în cadrul Comediei Umane, în rândul victimelor iubirii, dar în acelaşi timp şi în rândul victimelor societăţii.