vineri, 21 aprilie 2017

Colectivizarea ca film



                                
            Era de crezut că romanul colectivizării și-a cam trăit traiul, odată cu fenomenul strâmbat până la caricatură de corifeii realismului socialist, apoi încă o dată cu încercările de îndreptare parțială în epoca prozei obsedantului deceniu și, a treia oară, prin abandonarea satului ca spațiu epic. Dar nu, această ipoteză e o prejudecată, iată că procesul colectivizării încă mai poate fi sursă de inspirație pentru romancierii contemporani. O dovedește strălucit Ioan Florin Stanciu cu Cinema Orient (Editura Junimea, Iași – 2016) cu un cuvânt însoțitor de Ioan Holban. Este descrisă aici colectivizarea Dobrogei de Nord multietnice fără poncifele cunoscute, fără note îngroșate într-o direcție sau alta, ci într-o notă nuanțată, cu un amestec bine dozat de dramatic și comic, cele două categorii coexistând de pildă în ședințele de partid din comună. Activiștilor brutali, îndoctrinați integral, autorul le pune în față oameni „normali” ca Victor Sălceanu sau învățătorul Petru Ezarhu, personaj care se situează undeva între Domnul Trandafir, ca înțelept formator de copii, și Șeherezada, prin darul de povestitor fermecător, prin parantezele cu înțelepte parabole. Este memorabilă, în sensul primei ipostaze, o scenă cu elevii care învățau sub cerul liber, așezați pe dovleci, astfel că fiind vizitat de doi inspectori, învățătorul îi primește astfel pe musafiri: „Apăi, cum școala mea n-are nici pereți, nici uși sau ferestre, (...) eu nu pot nici să vă poftesc înăuntru, dar nici să vă dau afară. Așa că ședeți frumos unde veți vrea. Ia copii, mai strâns oleacă și faceți iute loc pe doi dovleci mai mari. Iar cei doi, cu cravatele lor înfoiate, cu tot, s-au așezat printre noi, pe bostani, ascultând cu mare luare aminte și scriind câte ceva prin caiețelele lor, desfăcute peste gențile negre, așezate cu dichis, pe genunchi...” Surpriza celor doi a fost nivelul de cunoștințe al elevilor, foarte ridicat pentru condițiile materiale de învățătură.
            Colectivizarea se face desigur cu de-a sila, nu lipsesc momentele dramatice, mai ales că era o premieră nu doar pentru spațiul dintre Dunăre și mare, dar chiar pentru întreaga Românie Populară. Prezența Miliției și Securității devine una obișnuită în regiune, ca și cea a activiștilor de partid pe care-i caracterizează autorul într-o scrisoare însoțitoare a romanului: „...cum milițienii-ăștia-n civil își spuneau între ei politruci, bieții pământeni, abia scăpați cu suflet și piele, după cinci sute de ani de stăpânire otomană, n-au prea înțeles turceasca asta nouă și i-au numit, după ureche, politurci, ceea ce părea mult mai potrivit și mai apropiat de experiența lor existențială”. Desproprietăriți brutal de pământ și animale, înglodați în dări și impozite, țăranii încearcă să se opună fiecare cum poate, furând din fostele lor bucăți de teren și ascunzând grâul pe unde se găsea. Ba, există un episod excepțional în care – dintr-un tren cu destinația URSS – explodează grâul încintat, vagon după vagon, grâul acesta aprinzând „papura, țipirigul și-oțetarii, și duzii rânzari de pe marginea drumului...”, țăranii trăgând concluzia că „n-a vrut, iată, pâinea noastră, săraca, să plece pe roate de-aici!”
            Dar, tocmai atunci, în timpul colectivizării, regiunea Constanța descoperă cinematograful; pe de o parte, prin filmele aduse cu caravana cinematografică, pe de alta, prin realizarea unui film documentar chiar despre țăranii din zonă, film „frumos”, deci fals, mincinos cât cuprinde, filmările nefiind scutite de episoade comice, precum cel cu incendierea closetului babei Niculina lui Dudă, un closte „din stuf împletit, pe care, dintr-o gravă eroare politică, îl vopsise cu sângele vărsat de clasa muncitoare în lupta ei de veacuri cu...” Ei bine, tocmai cinematografia, arta filmului, devine tehnica de bază a romanului lui Ioan Florin Stanciu, cartea fiind una vioaie, într-o structură dinamică, de scenariu de film, cu scene scurte, dar povestite cu vădită plăcere, fiind și citite cu aceeași plăcere. De altfel, romanul ar putea fi lesne ecranizat, autorul suprapunând transparent liniile scenariului cinematografic peste liniile structurii epice. Romancierul schimbă mereu tehnicile narative, ca și persoana întâi cu a treia, dar acestea nu fac deloc lectura dificilă, ba dimpotrivă, o fac savuroasă. Mai ales că el nu adoptă un ton apocaliptic, cum ar presupune un subiect atât de dramatic, ci unul – cum spuneam - plin de umor, de ironie, de „pâine și circ”, cum se și numește un capitol. Iar finalul este luminat de o frumoasă poveste de dragoste între Victor și candida lipoveancă Anușka.
            Concluzia rămâne cea pusă de criticul Ioan Holban: „Cinema Orient e unul din romanele cele mai importante din stricta noastră lume literară: prin tema sa, scriitura, modernitatea și rigoarea construcției narative, umorul și echilibrul fin menținut între percepția contemporană și atitudinea autorului în legătură cu o epocă sinistră din istoria recentă a lumii țărănești de la noi”.

Niciun comentariu: