Era
de crezut că romanul colectivizării și-a cam trăit traiul, odată cu fenomenul
strâmbat până la caricatură de corifeii realismului socialist, apoi încă o dată
cu încercările de îndreptare parțială în epoca prozei obsedantului deceniu și,
a treia oară, prin abandonarea satului ca spațiu epic. Dar nu, această ipoteză
e o prejudecată, iată că procesul colectivizării încă mai poate fi sursă de
inspirație pentru romancierii contemporani. O dovedește strălucit Ioan Florin
Stanciu cu Cinema Orient (Editura Junimea, Iași – 2016) cu un cuvânt însoțitor
de Ioan Holban. Este descrisă aici colectivizarea Dobrogei de Nord multietnice
fără poncifele cunoscute, fără note îngroșate într-o direcție sau alta, ci
într-o notă nuanțată, cu un amestec bine dozat de dramatic și comic, cele două
categorii coexistând de pildă în ședințele de partid din comună. Activiștilor
brutali, îndoctrinați integral, autorul le pune în față oameni „normali” ca
Victor Sălceanu sau învățătorul Petru Ezarhu, personaj care se situează undeva
între Domnul Trandafir, ca înțelept formator de copii, și Șeherezada, prin
darul de povestitor fermecător, prin parantezele cu înțelepte parabole. Este
memorabilă, în sensul primei ipostaze, o scenă cu elevii care învățau sub cerul
liber, așezați pe dovleci, astfel că fiind vizitat de doi inspectori, învățătorul
îi primește astfel pe musafiri: „Apăi, cum școala mea n-are nici pereți, nici uși
sau ferestre, (...) eu nu pot nici să vă poftesc înăuntru, dar nici să vă dau
afară. Așa că ședeți frumos unde veți vrea. Ia copii, mai strâns oleacă și faceți
iute loc pe doi dovleci mai mari. Iar cei doi, cu cravatele lor înfoiate, cu
tot, s-au așezat printre noi, pe bostani, ascultând cu mare luare aminte și
scriind câte ceva prin caiețelele lor, desfăcute peste gențile negre, așezate
cu dichis, pe genunchi...” Surpriza celor doi a fost nivelul de cunoștințe al
elevilor, foarte ridicat pentru condițiile materiale de învățătură.
Colectivizarea
se face desigur cu de-a sila, nu lipsesc momentele dramatice, mai ales că era o
premieră nu doar pentru spațiul dintre Dunăre și mare, dar chiar pentru
întreaga Românie Populară. Prezența Miliției și Securității devine una obișnuită
în regiune, ca și cea a activiștilor de partid pe care-i caracterizează autorul
într-o scrisoare însoțitoare a romanului: „...cum milițienii-ăștia-n civil își spuneau
între ei politruci, bieții pământeni,
abia scăpați cu suflet și piele, după cinci sute de ani de stăpânire otomană,
n-au prea înțeles turceasca asta nouă și i-au numit, după ureche, politurci, ceea ce părea mult mai
potrivit și mai apropiat de experiența lor existențială”. Desproprietăriți
brutal de pământ și animale, înglodați în dări și impozite, țăranii încearcă să
se opună fiecare cum poate, furând din fostele lor bucăți de teren și ascunzând
grâul pe unde se găsea. Ba, există un episod excepțional în care – dintr-un
tren cu destinația URSS – explodează grâul încintat, vagon după vagon, grâul
acesta aprinzând „papura, țipirigul și-oțetarii, și duzii rânzari de pe
marginea drumului...”, țăranii trăgând concluzia că „n-a vrut, iată, pâinea
noastră, săraca, să plece pe roate de-aici!”
Dar,
tocmai atunci, în timpul colectivizării, regiunea Constanța descoperă
cinematograful; pe de o parte, prin filmele aduse cu caravana cinematografică,
pe de alta, prin realizarea unui film documentar chiar despre țăranii din zonă,
film „frumos”, deci fals, mincinos cât cuprinde, filmările nefiind scutite de
episoade comice, precum cel cu incendierea closetului babei Niculina lui Dudă,
un closte „din stuf împletit, pe care, dintr-o gravă eroare politică, îl
vopsise cu sângele vărsat de clasa
muncitoare în lupta ei de veacuri cu...” Ei bine, tocmai cinematografia,
arta filmului, devine tehnica de bază a romanului lui Ioan Florin Stanciu,
cartea fiind una vioaie, într-o structură dinamică, de scenariu de film, cu
scene scurte, dar povestite cu vădită plăcere, fiind și citite cu aceeași
plăcere. De altfel, romanul ar putea fi lesne ecranizat, autorul suprapunând
transparent liniile scenariului cinematografic peste liniile structurii epice. Romancierul
schimbă mereu tehnicile narative, ca și persoana întâi cu a treia, dar acestea
nu fac deloc lectura dificilă, ba dimpotrivă, o fac savuroasă. Mai ales că el
nu adoptă un ton apocaliptic, cum ar presupune un subiect atât de dramatic, ci
unul – cum spuneam - plin de umor, de ironie, de „pâine și circ”, cum se și
numește un capitol. Iar finalul este luminat de o frumoasă poveste de dragoste
între Victor și candida lipoveancă Anușka.
Concluzia
rămâne cea pusă de criticul Ioan Holban: „Cinema
Orient e unul din romanele cele mai importante din stricta noastră lume
literară: prin tema sa, scriitura, modernitatea și rigoarea construcției
narative, umorul și echilibrul fin menținut între percepția contemporană și
atitudinea autorului în legătură cu o epocă sinistră din istoria recentă a
lumii țărănești de la noi”.
2 comentarii:
Impresionant, pentru mine, a fost scena prin care Ion Mândruță (personajul din MUSCELENII - 4 vol, 1600 pag. de Titi Damian - ) arată cum, după semnarea adeziunii forțate, își pune degetul mare pe tîietor și cu toporul îl retează spunând: „Tu m-ai trădat, tu să plătești!”
Am citit cele spuse de dvs. și mi-am amintit că romanul „Fagul” al prozatorului Titi Damian e tot o cronică cinematografică. Însă, a unui sat de munte buzoian (Muscelu Cărămănesc) în timpul faimoasei colectivizări.
Acolo, îngrijorarea lui Ion Mândruţă (personajul principal) devine tot mai precipitată şi întemeiată; în război fiind prin stepele ruseşti, luase contact cu aşa zisele „binefaceri ale colectivizării”: „Am văzut cum e cu colectivul la ei. Ce e omul la ei? Nimic, o turmă… nu tu gospodărie pe lângă casă, nu tu coteţ, nu tu purcel, nu tu gard, nu tu livadă. Nişte case cu trestie pe ele.”
De reținut profeţia lăsată cu limbă de moarte de moşu (tatăl lui I. Mândruță): „Mă, dacă nu înveţi, la colectiv o să ajungi, ascultă-mă pe mine!” – pentru drama interioară a copilului.
Mai rețin și momentul în care Ion Mândruţă, eroul romanului, trebuie să pună în cumpănă libertatea sa, dacă nu se va înscrie în colectiv şi soarta copilului care trebuia să urmeze şcoala mai departe şi îşi negociază din greu viitorul gospodăriei sale liniştite: „Dacă te-ai scufundat odată într-o vină, ai să fii nevoit să înoţi mereu în ea”- zice învins Ion.
Trimiteți un comentariu