Păianjenul ca un scriitor abstract

         

        Dimineața, după ploaia de peste noapte, de fiecare vișină din livadă atârnă o lacrimă de apă. Textul abstract pe care Dumnezeu îl transmite poetului. Iar poetul face nenumărate încercări (scrise) de a-l descifra.

                                                                     *

         Idilicul la un avangardist precum Stephan Roll: „Potecile-s dulci, cărările feline/toate florile sunt școlărițele câmpului/ies margheritele pe coline/și chiuie albe la pălăria pământului;/și duc în ugere crinii zvelți/în doniți spre cer laptele parfumului”.

                                                                      *

        Păianjenul ca un scriitor abstract. Ce texte ciudate, bizare întinde prin ferestre nedeschise, prin cotloane, prin unghere!...

                                                                        *

        Joc marca Mihai Ursachi, joc liric care-i caracterizează cam toată poezia: „Iubito, eu sunt această piatră,/iubește-o și se va preface/într-un tânăr bărbat, care pe țărm/îți va spune: „iubito, eu sunt această piatră...”

                                                                          *

         Într-un mare raft de bibliotecă, șapte-opt cărți au aură, le-o vezi din întunericul străzii, dar o mie și una s-au întors mai lent sau mai repede la stadiul de lemn.

                                                                          *

         Baudelaire în jurnalul său intim: „Am găsit definiția Frumosului – definiția Frumosului meu. Este ceva înflăcărat și trist, oarecum vag, lăsând cale prezumției. Dacă vreți, îmi voi aplica ideile asupra unui obiect sensibil, chipul femeii, spre exemplu, obiectul cel mai interesant al societății. Un cap seducător, frumos, un cap de femeie, adică, este ceva care împinge la a imagina – confuz, însă – voluptatea și deopotrivă tristețea; este ceva care subînțelege ideea melancoliei, a oboselii și chiar a sațietății – sau dimpotrivă, ideea ardorii, a dorinței de a trăi, împletită cu o amărăciune recurentă, ca venind din interdicție sau disperare. Misterul, regretul sunt și ele caractere ale Frumosului.

                                                                                    *

          O sintagmă oximoronică din Bunin: „un fel de groază voluptuoasă”.

                                                                           *

           Ziua centenarului scriitor cel încă...verde, cum se exprimă concesiv convivii. Spre sfârșitul petrecerii, apare tortul glazurat cu o lumânărică, tort pe care scrie cu frișcă, firește: La mulți ani – 100! Se taie prima felie și din burta consistentului tort se revarsă opera centenarului: vreun kilometru pătrat de hârtie carbonizată care se transformă instantaneu într-o grămăjoară de cenușă între cupele de șampanie de pe masă: Opere complete!

                                                                            *

         Livius Ciocârlie, la granița dintre onestitate și smerenie: „Cred în părerile mele, dar nu mi le revendic”.

                                                                             *

          O frunză mare de tutun a fost uitată de culegător la marginea câmpului. După ploi, zăpezi, brume, în primăvară, frunza cafenie de tutun era deja o arhivă de manuscrise.

                                                                               *

         Ecleziastul: „Dacă este vreun lucru despre care să se spună Iată ceva nou! acesta a fost în vremurile străvechi de dinaintea noastră”. Ecleziastul se referea desigur la o scriere originală.

                                                                                 *

         De prin 1949 până-n 1964, Mihai Beniuc i-a dedicat vreo mie de poezii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, plus o carte: Cântec pentru tovarășul Gheorghiu-Dej (1951). După 1965, în jurnalul său, poetul îl numea pe idolul trecut la cele veșnice „sângerosul impostor”. Cum să numim această întorsătură de atitudine? Revizuire? Mutația valorilor?!

                                                                                   *

            N-am fost niciodată la Brăila. Doar azi în zori, cu visul. Și m-am întâlnit cu Fănuș Neagu, pe scurt Fănuș. Avea o mare sticlă de vin într-o mână și o mașinărie de fabricat metafore în cealaltă. „Dac-aș mai avea o mână, îmi zicea, aș purta și o bâtă cu care să le crăp capul puținilor proști supraviețuitori din Brăila”. Mi-a întins sticla de vin să beau și eu o gură. Deasupra Dunării, luna se uita la noi ca o metaforă, ca „o limbă de câine”

(fragmente apărute în revista Acolada, nr. 6 (103)/iunie 2016)