Note de lectură

                                          „Cresc arborii din mine!“

        Citești o carte scrisă atât de frumos că începi să ai îndoieli în privința profunzimii ei; cum vezi o fată de-o frumusețe perfectă, dar imediat te întrebi dacă ea mai și gândești sau ce defecte ascunde.

                                                                   *

       Teohar Mihadaș, amintindu-și, într-un interviu, de Lucian Blaga, de prima zi de veșnicie a poetului: „...s-a strecurat în morgă o arătare neagră, gîrbovă, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodită toată, de nu i se zărea decît nasul, şi s-a aşezat pe banchetă. Eu, în continuare, la căpătîiul mortului, în picioare. Arătarea întreabă: „Ţi-e rudă?“ Eu răspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei să vii să stai lîngă mine?“ mă roagă... M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomandă arătarea. „Am vrut, continuă ea, să-l duc la Ciucea, să-l aşez lîngă Tăvi..., dar el a ţinut să fie înmormîntat lîngă părinţii lui, la Lancrăm... Ştii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, grăieşte pentru ultima dată vedenia, şi se duce.

                                                                            *

        Literatura adevărată e aceea conjuncturală, despre prezent, dar prezentul acela să fie continuu. Ce plăcere pe cititor să constate că el trăiește comod în prezentul Iliadei.

                                                                       *

        Un leit-motiv din schița Vraf de bobine de Alexandru Monciu-Sudinski: „dimineața ca o piele de mort”.

                                                                       *

         Văzut de departe, textul ca o câmpie de ciulini pe-un ocean pe alocuri liniștit, pe alocuri – năvalnic.

                                                                        *

        Tolstoi, Lev Tolstoi: „...principalul e să nu dorești nimic pentru tine”. Ei, de ar fi posibil!

                                                                         *

         Din eu-l poetic, a făcut un tu poetic pe care-l urăște și scrie poezii viguroase de luptător de guerilă.

                                                                          *

          Pan M. Vizirescu, într-un interviu: „...e foarte ușor de scris literatură absurdă, faci divagații!”

                                                                           *

          Vidul textului în care cuvintele sunt atât de rarefiate că se ciocnesc unele de altele și se amestecă. Literele sunt atât de rarefiate în cuvinte că-și pierd locul lor în înțeles. Romancierul vetust tot încearcă să le pună la locul lor, litere în cuvinte, cuvinte în text.

                                                                              *

          Idilicul poet avangardist Stephan Roll: „Se trudește țara cu șoldurile agrare”.

                                                                                *

         Cu fiecare carte citită te înstrăinezi de tine, cu fiecare altă carte citită te regăsești.

                                                                                 *

          Stephan Roll: „dulăii flămânzi au lătrat după osul bun al lunii/ce utopie pentru acești socialiști”. Roll, fost comunist în ilegalitate, neurmărind osul puterii, fiind autorul dezabuzat al faimoasei butade: „Puțini am fost, mulți am rămas!”

                                                                                  *

         Spiritul poeziei nu are punct final, e un tren căruia i se termină șinele în mijlocul stepei.

                                                                                    *

         Cu ce-i deranja George Sand pe scriitorii francezi, că mai toți o zugrăveau în cuvinte dure. Până și bonomul Jules Renard o numea „vaca bretonă a literaturii franceze”, iar Flaubert: „o vacă plină de cerneală”. Dar, Baudelaire e cel mai rău: „Uitați-vă la George Sand. Este, mai cu seamă și mai mult decât orice, o vacă – și este posedată. Diavolul este cel care a convins-o să se încreadă în inima ei bună și în bunul ei simț, pentru ca ea să le convingă pe toate celelalte vite să se încreadă în sufletele lor bune și bunul lor simț. Nu mă pot gândi la această stupidă creatură fără un anumit freamăt de groază. Dacă aș întâlni-o, nu m-aș putea împiedica să îi arunci un agheasmatar în cap...”

         (fragmente apărute în revista Acolada, nr. 5/mai 2016).