Sunt mândru că sunt român! Sunt mândru de nu se poate! Păi, orice s-ar zice, avem o ţară bogată, când noi suntem săraci. Deschid televizorul dimineaţa, seara, după miezul nopţii dacă am insomnie. Şi ce văd/aud? Că-n anii 2010-2013, când era criză cât uraganul peste ţară, când salariul minim era de vreo 200 de euro, iar cel mediu de 300, başca cei de pe stradă fără nici un venit, ei bine, în anii ăia cine putea, oase rodea. Aflu plin de mândrie patriotică fapte de-a mirărilea, aflu că se furau ziua-n amiaza mare, cu sacoşa, de firmă sau de...plastic, zeci şi sute de milioane de euro. Se fura în spaţiul politic cum se mergea la serviciu în fabricile de la periferie. Se fura cu sârg, ca-n întrecerea capitalistă, fără preget, cu conştiinţa datoriei împlinite faţă de familie, faţă de prieteni, că de aia sunt prietenii pe lume, faţă de partid, că se ştie că "partidul e-n toate!..." Iar noi am rămas tot fără pâine, dar cu circ cât cuprinde. Măcar atâta avem voie, să (ne) râdem! Tot cu 200-300 de euro ne ducem zilele, dar suntem mândri când vedem cum reprezentanţii noştri au milioane de euro.
O lege nescrisă a mizeriei umane zice că dacă aleşilor noştri le merge bine, bine ne merge şi nouă, umiliţii şi obidiţii! Vai de binele nostru! Dar, parcă tot mai potrivit e să ne întoarcem la vorba lui Creangă: Mai bine era când era mai rău! Pe vremea împuşcatului, şpaga la marii mahări de partid şi de stat era sticla de whisky, mai rară decât pepitele de aur în subsolul Ferentarilor, şi cartuşul de Kent. Iar românul fura el şi ceva din fabrică: un rulment pe săptămână pentru maşina unui prieten, un serviciu de cafea dacă lucra la Porţelanul, o bluză, dacă era de la Apaca, nişte dresuri de la Adesgo... Acum, să fim mândri, la mahării de partid şi de stat se merge cu sacoşa cu milionul de euro, cu terenul de 100 de hectare sub braţ, cu pădurea de stejari seculari parcată în spatele guvernului, cu hotelul în lesă pe malul mării la Dubai...
Mândru că sunt român, mă uit la televizor şi mă visez milionar în euro pe Coasta de Azur, sătul până la greaţă de icre negre şi raţă în sos de zahăr ars, mă visez patriot trimiţând avionul după mititei şi fleici la grătar în Piaţa Matache.
3 comentarii:
Aproximare perfectă. Să vă dau un exemplu. Atunci când era rău, vine în vizită la un prieten o cunoştinţă de peste graniţă. Prietenul, politicos, îl invită la o cafea, o tărie, şi eventual, urma masa. Între timp se încinge discuţia respectivul imputându-i prietenului că trăieşte ca vai de capul lui, că acceptă şi se supune, că n-are niciun drept, etc, etc.
La care prietenul scoate un calendar de mână şi îl pune pe masă, întrebându-şi oaspetele: ştii ce zi e azi. Cum să nu, i se răspunde, merţi şi nu ştiu cât mai. Bun, zice, prietenul,acum te rog să te uiţi în calendar la ziua de marţi şi spune-mi ce vezi ? Nimic, zice celălalt, o zi ca oricare alta. Păi, asta-i, ripostează prietenul,dacă ar fi ca oricare alta eu nu aş mai fi cu tine la crâşmă. Ei, ca să fim aici, acum, eu am pus o cruciuliţă roşie în dreptul zilei de marţi şi am făcut-o sărbătoare, ca să putem petrece împreună. Tu, acolo de unde vii, şi te lauzi cu toate drepturile din lume, ai putea să faci aşa ceva ?
La care oaspetele a rămas cu gura căscată...
Da, e frumoasă parabola!
Iar eu mă visez ca în „Ciulinii Bărăganului” în acea furișare numită de autor „scăpare din iad”, când Costache înhămându-și caii la căruță, căutând să scape bombardamentului (era în 1907, la răscoală), rostise: „…acum ciulinii sunt cei care aleargă după noi. Și sunt aprinși”. Numai că nu mi-aș dori un deznodământ la cele spuse de autor, ca în replica doctorului Mitică din „Balanța” lui Băieșu: „Dacă iese normal, îl strâng de gât. Cum o să se descurce în viață dacă e normal?” Chiar așa? Ce fel de societate am avea, dacă totul ar curge normal?! Și, atunci... mai bine rea când era mai rău? Păi, scriitorii ce tocmai s-au pronunțat, chiar n-au știut de ce totul trebuie să fie plătit pe această lume?
Trimiteți un comentariu