Ion Zubaşcu pare să fi fost sortit unei vieţi
zbuciumate, dramatice, pline de nenumărate încercări. Dar micul om era pregătit
să înfrunte orice stihie, să se lupte cu munţii şi cu fiarele pădurii... Deşi
s-ar cuveni să discutăm despre poezia lui Zubaşcu mai degrabă decât despre
viaţa lui, în cazul nostru nu putem despărţi apele, pentru că el însuşi nu a
făcut delimitări între literatură şi valurile înspumate ale vieţii. Poezia omului
disponibil Ion Zubaşcu este un amplu document, proiectat în oglindă, un
fidel jurnal al trăirilor de fiecare zi. Nu vom putea înţelege nicicum poezia,
fără a cunoaşte viaţa autorului. Un caz unic în poezia românească. Prin
extensie, chiar şi cântecele străvechi culese din Maramureşul istoric,
colindele pe care le cânta poetul pe la diferite festivaluri, sunt organic
legate de biografia sa. Poezia şi cântecul au fost formele explicite de luptă a
lui Zubaşcu cu vitregia sorţii.
„Sub semnul acestei tragedii a stat destinul
nostru de până acum”, mărturiseşte Ion Zubaşcu într-un interviu acordat lui
Adrian Alui Gheorghe („Conta”, nr. 6 / 2011), apărut la o lună de la moartea
poetului. Şi, mai departe: „Toată viaţa am fost pe drumuri, un destin de om
trăit sub semnul provizoratului /.../, nu am fost legat de un loc anume, de o
casă anume /.../, am ştiut că nimic nu e al meu, nu mă pot ataşa de nimic
/.../, sunt un străin în propria mea viaţă şi în propria mea ţară”. Nu mai e
nevoie de hermeneutică, mărturisirea unei vieţi aşa cum a fost ţine loc de
orice analiză literară.
Cântecul de dragoste al Omului disponibil
La Zubaşcu, în mod acut,
dramatic, existenţa se preschimbă în literatură, devenind poezie-document. După
o lungă perioadă, în care a practicat jurnalismul, a revenit la poezie,
recuperând timpul dedicat igienei sociale, cu volumul Omul disponibil,
subintitulat Noi viziuni postistorice. Cântec de dragoste, la care
voi lucra toată viaţa.
În ce-l priveşte pe Ion Zubaşcu, maxima
referitoare la luciditate şi suferinţă funcţionează perfect. Viaţa lui,
„biografia reală” a omului disponibil este cu atât mai dureroasă, cu cât
el e mai lucid; dar el are, e adevărat, şi o mare disponibilitate pentru
suferinţa pe care o trăieşte încă de la naştere, necunoscându-şi tatăl (ucis de
Securitate) şi însoţindu-şi mama în închisoarea politică la vârsta de doar doi
ani, ameninţat cu exmatricularea din facultate pentru că nu era „pe linie”,
profesând ca dascăl în Maramureşul natal, cântând la cenaclul lui Păunescu,
făcând o boemă „de nevoie”, el fiind, altfel, un om aşezat şi ordonat... De
aici, autenticitatea textului (fiind vorba de un singur text, împărţit formal
în douăsprezece cânturi), ce anulează hotarele dintre genuri, ignorând
programatic trecerea de la poemul liric la cel în proză, de la eseu la jurnal
şi, desigur, şi în sens invers. Zubaşcu scrie un monolog continuu de o retorică
dramatică: „Scriu de când mă ştiu, dar încă nu m-am fixat într-o formulă despre
care să pot spune: da, ăsta e teritoriul meu, stilul meu, forma mea. Mă tentează
în continuare toate formulele literare, pot scrie la fel de uşor în toate
stilurile, am exersat atât de mult cuvântul încât pot face din el aproape
orice, asemenea unui copil din jucăria sa”. Din melanjul de stiluri, Ion
Zubaşcu îşi construieşte un stil propriu, absolut inconfundabil. „Epopeea” lui
este confesiune, mărturia unei conştiinţe artistice şi civice neliniştite,
responsabile, gata de sacrificiu pentru puritatea vieţii şi a textului. Pe cât
de pretenţios şi scrupulos este poetul Zubaşcu cu poezia sa, dar şi cu poezia
în general, pe atât este de generos cu confraţii, mai ales cu cei mai tineri
decât el. Un adevărat... om disponibil. Ceea ce nu exclude totuşi polemica şi
atitudinea critică, derapând uneori – nicidecum rizibil – spre pamflet sau
satiră.
Această carte a vieţii poetului poate fi
considerată o ars poetica ce vizează mai degrabă un crez de viaţă: „Mă
simt bine doar în largul curgerii, nu sunt ţărm, ci val curgător, cred cu
putere că sunt o pânză freatică, în câmpurile cu unde galactice” sau:
„manuscrisul meu esenţial e chiar propriul destin”, sau: „Actualizez în poeme /
eurile mele eşuate (şi ale celorlalţi), puse pe tuşă / sau ţinute-n rezervă de
normalitatea mea de acum”. De aici senzaţia – dinspre poet spre cititor – de
poezie trăită în chiar momentul scrierii ei, respectiv în chiar clipa citirii
ei. Am putea spune că Ion Zubaşcu este creatorul unui gen aparte:
poezia-document, în care primează referenţialitatea, cu nenumărate sertare ce
dau pe dinafară de idei, fapte, amintiri deloc senine, deloc benigne. Poetul le
adună pe toate, visând la cartea desăvârşită: „Îmi închipui o carte ca o mare
construcţie / atât de bine legată în toate măruntaiele ei / încât imediat după
apariţie / s-o accepte marele cosmos / în circuitul valorilor lui”. Viziunea
lirică este mereu marcată de tensiunea existenţială, nelipsind nici abordarea
autoreflexivă a cărţii. Cântul X este un exemplar poem în acest sens:
bibliotecara care-şi trăieşte perioada gravidităţii în bibliotecă şi naşte
acolo îşi iniţiază fătul printre cărţi; totul trimite la ideea de început de
lume reală în mijlocul unui univers de cuvinte labirintice. Iar cântecul de
leagăn e tot iniţiatic: „Fiul meu, fiul meu / fie-ţi aceste file de carte
străveche / îmbibate, dincolo de litera lor, cu mult sânge şi multă viaţă de om
/ cele mai durabile scutece!”.
Pe de altă parte, e de remarcat lupta continuă
dintre realitate şi proiecţia acesteia mai mult sau mai puţin fidelă, dar de un
autentic dramatism: „Nu pot să sacrific femeia pe care-o iubesc / şi copiii pe
care-i iubesc / de dragul cuvintelor «copii» şi «femeie» / dintr-o poezie de
dragoste, oricât de desăvârşită ar fi ea”. Din această dispută, poetul iese
învins, răstignit şi sângerând la infinit pe o cruce de realitate şi de cuvinte
ce-l mângâie, liniştindu-l, dar şi-l sfâşie, provocându-i suferinţi. Finalul
lasă o fisură pentru lumină, întredeschide o uşă cât să răzbată în universul
acesta sufocat şi sufocant o rază: „Sunt fericit. Sunt disponibil pentru orice
experienţă viitoare...”, pentru că: „Numai oamenii fericiţi fac adevărata
istorie”. Finalul cărţii e unul profetic: „Între devorarea de alţii şi
sacrificiul de sine / vom călători totuşi fără întoarcere. / Ne vom obişnui cu
atâta lumină / şi, în cele din urmă, cu timpul. / E-he-he... De-ar fi să mai
trăim o viaţă, un timp, o istorie... / Dar ce să mai lungim vorba atât? / Hai
să luăm totul încă o dată de la bun început. // Cu Dumnezeu înainte!”.
Poetul nu a ajuns să-şi îndeplinească
angajamentul de a scrie poemul unic, desăvârşit (Omul disponibil). Între
timp, a aflat că o boală necruţătoare îl macină din interior. În lupta cu
moartea a ieşit învingător însă, publicând în ultimii doi ani de viaţă două
volume de poezii.
Poezia „ca un tratat de anatomie”
Volumul Moarte de om, cu subtitlul O
poveste de viaţă (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010), este asemeni unei
terapii, dureroase, îngrozitoare, dar şi benefice, în acelaşi timp. Am citit
primele poeme, apoi am pus cartea deoparte, zicându-mi că încă nu sunt
pregătit. E de necitit, de necitit! m-am descurajat eu. Am luat-o din nou peste
vreo lună, am deschis-o ca pe Biblie pe la mijloc, am mai citit vreo zece
versuri şi... acelaşi verdict ezitant: de necitit, de necitit! Am scris două
cărţi despre moarte, dar acum îmi dau seama că am făcut doar literatură, că
sunt un nevrednic mâzgălitor de hârtie. Când într-un final am reuşit să citesc
cartea, am descoperit că poetul Ion Zubaşcu face o radiografie surprinzătoare
unui dramatic moment de viaţă. E un poem-document zguduitor pe tema morţii, ce
se înscrie la limita extremă dintre viaţa iluzorie şi eterna veşnicie: nicio
notă falsă, nimic ipocrit, nimic contrafăcut. Poetul desfiinţează graniţele
dintre el – omul – şi eul poetic.
La pagina 82 a acestui Reality show, găsim
explicita artă poetică a lui Zubaşcu: „nu m-am jucat cu cuvintele niciodată,
cum nu m-am jucat cu propria viaţă, am scris versuri doar ajuns la o limită
când eram cu fiinţa pe pragul prăbuşirii şi disoluţiei, pentru mine cuvintele
au fost totdeauna o problemă de viaţă şi moarte, m-am agăţat de poezie cu tot
trupul şi sufletul ca de ultima şansă de supravieţuire, am scris versuri doar
în acele clipe ale destinului când eram în primejdie de moarte, n-am trişat
niciodată, am fost trup şi suflet în tot ce am scris, ca în aceste cuvinte, textualismul
meu n-a fost o ţesătură textilă, sub ţesutul cuvintelor, sub ţesuturile lor vii
susura totdeauna pânza freatică a sângelui: câtă suferinţă şi spaimă de moarte
tot atâta poezie”. Recitind volumele „omului disponibil” Ion Zubaşcu, vom
constata cât adevăr dureros ascunde fiecare afirmaţie din poemul citat.
Cartea este unică în literatura română prin
ridicarea vălului de pe mizerabilism, de pe dramatismul paroxistic din unele
momente ale vieţii, prin reflectarea în toată hidoşenia ei a părţii nevăzute a
aisbergului care este existenţa. „Pacientul Ion”, un veritabil Iov al
mileniului III, nu luptă cu bubele şi lepra de pe grămada de bălegar, ci cu
cancerul, boala secolului, într-o metropolă strălucitoare la suprafaţă, dar
putredă de năravuri şi moravuri balcanice. Cu seninătatea textului din Vechiul
Testament, Zubaşcu trăieşte, la propriu, durerea, asemeni lui Iov: suferă,
plânge, dar şi speră, se opune, se bucură de fiecare zi, de fiecare secundă,
mulţumind lui Dumnezeu în rugăciuni, în psalmi: „îţi mulţumesc Doamne / pentru
această nouă zi îmbelşugată de viaţă / pe care nu mă mai satur s-o trăiesc /
după năucitorul diagnostic de la biopsie / înaintea întunericului / a nopţii ce
vine / a somnului fără nicio ieşire”. Toate aceste stări sunt sursă de poezie
pentru Zubaşcu, de altfel, ca şi pentru Cioran care spunea: „întunericul în
care ajungi pe scările durerii, nu este mai puţin infinit şi etern decât lumina
ce te orbeşte pe scările bucuriei”.
Scenele nude din bufetul Oşanca, terasa din
curtea interioară a Centrului Mondial de Oncologie sunt ale unui reportaj crud,
aici „domnul cu valva aortică înlocuită şi testiculele extirpate / îşi bea
liniştit cafeaua cu doamna fără uter şi rect / cu punga colostomică pe masă /
şi tuburile lungi de plastic prelungindu-i intestinul gros”, domnul din
Bucovina (din care medicii mai pot extirpa doar „sufletul”) „îşi arată la mese
filmele mari cu cavernele la plămâni / şi cere tuturor bani de mâncare”;
tabloul este de apocalipsă, că „nici nu mai ştii cine e cel în care moartea e
vie / şi cel în care viaţa e moartă deja”, doar Zubaşcu trăieşte „cu
plenitudine clipa”, fiind şi aci „ca pretutindeni acasă” şi observă cum
„printre pacienţii mâncaţi deja de toate bolile lumii / cireşele se coc printre
frunzele late ale cireşului/ foarte înalt şi resfirat pe deasupra meselor/doi
porumbei se împreunează pe-o creangă...”. Astfel, toată istoria lumii, toate
evenimentele cruciale nu se mai desfăşoară pe câmpuri de bătălie, pe „câmpuri
de onoare”, ci în interiorul încă misterios al omului; istoricii se află în
cabinetele medicale: „la radiografie şi hemografie / la ecografie şi
scintigrafie / la irografie şi tomografie /(...)/ peste tot sunt biografi
inspiraţi care văd şi scriu / zi şi noapte scriu anatomografii fără întrerupere
/ şi nu-şi mai văd capul de atâta scris / cu conştiinţa vie că marile
evenimente istorice/ îşi mută sângeroasele câmpuri de bătălie/ între duşmanii
dinăuntru ai omului / şi orice măreţie se anatomizează / orice înfrângere şi
victorie se anatomizează...”. Poezia lui Zubaşcu e „ca un tratat de anatomie”,
dacă e să-l cităm pe Gheorghe Crăciun. În bătălia aceasta cu inamicul din
interior, poetului nu-i mai rămâne decât speranţa în miracolul creştin: „Am un
sentiment plin că voi trăi, că voi supravieţui şi acestei experienţe prin care
mi s-a dat să trec cu viaţa mea atât de greu încercată de necazuri şi
singurătăţi. Miracolul s-a întâmplat. Dumnezeu mi-a vorbit aseară prin omul
lui, fiecare cuvânt al predicii părea că îmi este adresat special mie. Fiecare
propoziţie mi se lipea de suflet şi-mi dădea un răspuns...”
Testamentul, înscris într-o carte intens
trăită şi aproape la fel de intens „murită”, este revelator: „Ion Zubaşcu este
numele meu sunt de meserie poet / şi vorbesc pentru lungul şir de strămoşi
tăcuţi de pe Valea Izei / mi se pare un nonsens să duci flori la mormântul unui
mare poet / doar într-o zi anume şi într-un anume loc peste nişte oase goale /
cine vrea să-şi amintească de mine oricând şi oriunde / e destul să-şi ridice o
clipă ochii şi inima spre cer / să audă cum cântă cuvintele mele puternice
printre stele”.
Toţi oamenii iubesc, însă doar câţiva au
reuşit să facă poezie mare din sentimentul acesta. Toţi oamenii sunt bolnavi,
însă foarte puţini reuşesc să facă poezie din trăirea suferinţei, a durerii, a
sfârşitului. Ion Zubaşcu este un ales. El a reuşit să scrie o carte de poezie
adevărată, izvorâtă dintr-o intensă suferinţă. Iar acest lucru e cu adevărat un
miracol.
Testamentul lui Ion Zubaşcu: Omul, pomul şi
fântâna
4 comentarii:
Am postat pe-al nostru blog la rubrica Poezia zilei din august 2013 acest poem de Ion Zubașcu:
Poezia zilei: Ion Zubaşcu
Viaţa mea după Istoria lui Manolescu
ne-am născut oare noi în această viaţă doar cu unicul scop
să intrăm în Istoria critică a lui Nicolae Manolescu
ne-a adus Dumnezeu în această lume şi în această viaţă
doar cu scopul unic să figurăm măcar la indice de autori
în această monumentală Istorie?
deşi dacă tot ne-am născut am trăit şi am scris o viaţă întreagă
n-ar fi fost deloc rău cu acastă ocazie
să intrăm măcar puţin şi în Istoria lui Manolescu
dar iată răspunsul lui Preda din deja istorica Viaţa ca o pradă:
nu m-am născut să fiu un mare scriitor
m-am născut să-mi trăiesc viaţa
cât mai demn cu putinţă
cât mai uman cu putinţă
iar dacă n-am fost în stare într-o viaţă de om nici măcar să intru
în marea Istorie critică a literaturii române
mă voi strădui mai mult în viaţa cealaltă
atunci voi avea cu siguranţă tot timpul
să intru în toate istoriile
în viaţa cea veşnică
în toate istoriile
(din Moarte de om. O poveste de viaţă, ed. Limes 2010)
Superb!
Ce-am mai putea spune despre viata si poezia prietenului nostru Ion Zubascu?!
Un Ioan-Minte-de-Aur, pomenit de doi aliaţi de Condei pe măsură, într-o zi Aniversară pentru Întîiul Botezător întru Mesia.
Reţin ironia fină ca incizia briciului, ce nu întîmplător lasă un semn pe-o istorie calpă, oloagă.
Cine nu se judecă pe sine (în a conştiinţei proprii oglindă, măcar cînd se rade) n-ar trebui să-şi permită a-i judeca (nepedepsit!) pe alţii.
Iar, de-ţi permiţi "libertatea" selectării arbitrare, nu-ţi intitula "opera" Istorie, ci Studii, Selecţie, Antologie, Crestomaţie.
Meseria de critic (indiferent de ce) e o bizară convenţie, netrecută în vreun nomenclator. Nu există meseria de critic, cîtă vreme acela critică ce nu ştie, deseori, să facă el singur: ori, de face, prost face. E mai degrabă o părere, o compoziţie scrisă didactic, o analiză de caz şi o judecată făcută de cele mai multe ori tendenţios. Cel mal bun "judecător" e Acela care are la trenă Valori unanim apreciate, Nu gudurăi terni şi nu mumii vii.
Să nu ducem nicicînd lipsă de valori anistorice, anhistrionice, agudurale, dar Literare - asta le menesc valurilor de după...
Şi-aş mai vrea ca şuşele kult de acum să dispară. Iar, în locu-le să reînvie Şezătorile, Adunările literare iniţiate de Sadoveanu în interbellic; continuate-n proletcult de cîţiva curajoşi; şi răsuflate de calpi guru, ce se adună-ntre ei, doar spre tămîieri reciproce.
Culai Vă salută.
Da, bun venit!
La obiect!
A bon entendeur salut!
Trimiteți un comentariu