Concepţia lui Lev Tolstoi despre sinucidere total opusă celei a lui Cioran, de pildă: "Posibilitatea de a-ţi pune capăt zilelor este un spaţiu de mişcare dat oamenilor. Dumnezeu n-a vrut în viaţa asta sclavi, ci lucrători liberi. Dacă rămâi în această viaţă, înseamnă că-ţi convin condiţiile. Şi dacă-ţi convin - munceşte! Dacă însă vei pleca de la condiţiile de aici, dacă-ţi vei pune capăt zilelor, dincolo ţi se vor oferi din nou altele la fel. Aşa că de plecat n-ai unde. Ar fi bine de scris istoria trăirilor pe care le are în această viaţă cel care şi-a pus capăt zilelor în viaţa anterioară: cum, dând peste aceleaşi cerinţe care i s-au pus în cealaltă, ajunge la conştiinţa că ele trebuie îndeplinite. Şi e în această viaţă mai înţelegător decât alţii, amintindu-şi de lecţia primită".
Aşadar, de fapt, "spaţiul de mişcare dat oamenilor" prin sinucidere este un cerc vicios.
10 comentarii:
Când aud că se scrie despre Tolstoi, gândul îmi zboară la nuvela lui Ion Druță „Întoarcerea țărânei în pământ! și la scena (teribilă), în care Tolstoi cere secretarului său, ce se ocupa cu corecturile de carte, niște mărunțiș, iar acesta îi spune:„Vai de mine... Da ce să faceți cu banii așa de dimineață?” (Banii erau pentru Fadei, „calicul cela din Nemenka” - cerșetorul de la curtea lui Tolstoi). IAR RASPUNSUL lui Tolstoi? „...dacă nu-i scoți nimic, umple lumea povestind despre mine niște murdării care nu se mai află...” Să mai zici ceva după Tolstoi? Nu mai zici... (!?)
Bună observaţia! Iată, până şi Tolstoi îşi cumpăra liniştea de a scrie şi de a munci cu nişte firfirei!...
Ce să mai zici?!
Mie citatul produs de DAD îmi sugerează altceva, anume: Tolstoi a înțeles destul de repede că e teribil de ”greu de trăit pe pământ”, dar a avut această intuiție genială: Domnule, să-i descriu pe oameni de parcă ei deja au trăit o primă viață trudnică, ”infernală” și acum, când ni-i descrie nouă, ei sunt în sfârșit dincolo, nevoiți să repete chinurile de altădată (ale lor ca și ale predecesorilor!), însă de data asta ostoiți de resemnarea că la altceva mai bun nu ne putem aștepta...Iadul și Raiul sunt aici, pe pământ...
Lazu
...Iar semnul sigur că așa stau lucrurile cu personajele lui Tolstoi este acel plus de lumină spirituală în care se mișcă ele, la bine și la rău. Natașa, Andrei, Pierre, contele Rostov etc etc. O lumină în plus, mai înaltă și mereu trează. Ori poate vreți să-mi susțineți că ea le esta conferită de geniul din Iasnaia Poliana?
N-aș ști ce să vă răspund...
Lazu
Da, domnule Lazu, înlepciunea de care vorbeşte Tolstoi este chiar a celor care nu se gândesc la sinucidere, ci la muncă, pentru că au căpătat-o (înţelepciunea) dintr-o "experienţă" dinainte de naştere. Şi nu e acesta punctul nodal, tragic, al existenţei? Cercul vicios din care nu putem scăpa nicicum?
Cum a fost un socialist avant la lettre, contele Tolstoi este iată şi un filozof existenţialist aşişderea.
Nu ştiu alţii de la ce izvoare se adapă, eu nu m-aş mai sătura să aud zi şi noapte asemenea mărturisiri:
Nu mai vrea nimic.Iubirea îmi ajunge,căci iubirea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea... Cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii,căci ea stăpâneşte şi dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente şi inexsitente...
Sau
Mă plimb veşnic între două prăpăstii... veşnic, veşnic...Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu...Şi la fiece poticnire mă uit în fundul prăpăstiilor... la fiece poticnire... Şi aşa a fost totdeauna, de câte ori nu mi-am dat seama că omul nu poate merge singur pe drumul vieţii, fără o călăuză sigură, şi totuşi mereu am încercat....
Da, mulţumesc pentru completări. Eu citesc aproape zilnic din patriarhul de la Iasnaia Poliana şi mă încarc pozitiv chiar şi când notaţiile şi ideile lui sunt prăpăstioase, pentru că sunt ale unui geniu şi simţi că nu te abureşte, nu te păcăleşte...
P.S. Nu cred că domniile voastre, mi-ați șters comentariul scris acum 2-3 zile. Pur și simplu n-a mers. REPRODUC din memorie (așa e când scrii direct pe blog): Eu, tot mai cred că Cel-de-Sus îi punea dinainte, întâmplări din care e scotea pilde, care mai de care. Jurnalul său face cât o împărăție, cum spunea Veronica despre Eminescu: „...fruntea ta, care plătește cât o împărăție”. Din Jurnalul său am desprins că Tolstoi, deși n-o spunea direct, avea sentimentul geniului, când vorbea despre el, în jurnal. Carmen Sylva, în fapt, regina Elisabeta I a României recunoaște că în timp ce îi înmâna ceașca de ceai, Eminescu era cel care o privea cu superioritatea celui servit de o servitoare, nu invers. Dar să revenim la Tolstoi și Jurnalul său: de când lumea, cel care vine pe jos trebuie să facă drum celuia de vine călare. Mergând el odată, pe jos, pe un drum anevoios ce ducea înspre Iasnaia Poliana (făcea multe drumuri prin împrejurimile satelor din gubernia sa), întâlnește în cale doi călărași, coconi de boieri, tineri răsfățați. Marelui scriitor, nu i s-a părut tocmai potrivit să le mai facă și drum și să se dea la o parte. Caii, însă cârmesc la o parte în fața moșneagului. Iată ce scria, în jurnalul său: „Ca să vezi până unde poate ajunge prostia unui boier rus. De acu și o vită înțelege că trebuie să-i faci drum lui Lev Tolstoi, iar ei nu pot prinde atâta lucru...”
P.P.S: nu aș fi reprodus cele scrise, dacă cele două paralelisme făcute, nu mi s-ar fi părut interesante și demne de luat în seamă.
Interesant!
Nu ştiam sau nu-mi aminteam niciunul din episoade. Multumesc si la multi ani!
Nicăieri nu este mai bine decât în altă parte.
(de la profesorul de Logica)
Trimiteți un comentariu